Puternică şi totuşi atât de fragilă! Fericită şi dezamăgită. O dulce doamnă! Este vorba despre Veronica Micle: poeta şi muza unui geniu.
A venit pe lume într-o zi de aprilie a anului 1850, la Năsăud. Tatăl său, cizmarul Ilie Câmpianu, luptase sub comanda lui Avram Iancu la 1848, căpătând răni grele care i-au adus în câţiva ani sfârşitul. Rămasă văduvă, Ana Câmpianu, moaşă cu atestat universitar, şi-a luat de mână cei doi copii, pe Radu şi pe Veronica, şi a plecat în 1853 în Moldova. S-a oprit mai întâi la Târgu Neamţ. A pornit apoi spre Roman, dar s-a statornicit la Iaşi, unde a muncit din greu, cu ziua, pentru a-şi întreţine copiii. Pe Veronica a înscris-o la cursurile Şcolii centrale din Iaşi. După absolvire, Veronica avea să-l cunoască pe profesorul universitar Ştefan Micle şi, în ciuda diferenţei mari de vârstă, de aproape 30 de ani, cei doi s-au căsătorit. Au avut împreună două fiice: Valeria şi Virginia. Cea care avea să devină muza lui Eminescu a avut o tinereţe grea, cu îngrădiri, renunţări şi dezamăgiri. A fost soră voluntară în război şi îndrumătoare în şcolile profesionale ale fiicelor de muncitori din Iaşi.
Veronica Micle avea 22 de ani când l-a cunoscut, la Viena, pe Mihai Eminescu. Din mărturiile lui Slavici aflăm că a condus-o în locuri pitoreşti din oraşul lui Johann Strauss. I-a legat mai întâi o frumoasă amiciţie transformată ulterior într-o mare iubire, dragoste mărturisită deopotrivă şi în vasta lor corespondenţă, dar şi în poezie. În cea dintâi scrisoare primită de la Eminescu, pe care Veronica Micle a notat cu cerneală violet „întâia scrisoare după moartea soţului meu”, poetul îi mărturisea că tocmai aflase trista ştire despre pierderea ce a suferit-o, rugând-o să-i scrie măcar două rânduri, ca dovadă de „apreţuire”.
Iar scânteia a aprins focul. Au urmat scrisori peste scrisori, mărturisiri şi renunţări, reproşuri, apoi cuv
