Regizorul distins în 2005, la Cannes, cu Premiul secţiunii „Un certain regard“ pentru „Moartea domnului Lăzărescu“, nu se teme de nimic în materie de cinema; îşi asumă direcţia artistică: „stau în capul meu şi mă uit la lume“. „Aurora“, cel mai recent lungmetraj al lui Cristi Puiu, spune „povestea omului care omoară“, iar eroul principal, Viorel, este interpretat de regizor. Premiera de gală a peliculei are loc mâine, de la ora 19.00, la CinemaPRO.
„Inamicul numărul unu al filmului «Aurora»", spuneai, e creierul spectatorului. De unde vine dorinţa de a schimba obişnuinţa publicului?
Sunt cât se poate de realist: lucrurile astea nu pot fi schimbate. Însăşi schimbarea e un cuvânt care ne-a fost plimbat pe sub nas de când am înţeles - dacă am înţeles - ce înseamnă democraţia. A venit câte un preşedinte şi ne‑a spus: „Votaţi schimbarea!". Am votat schimbarea cel puţin de două ori şi nu s-a întâmplat nimic. Schimbarea nu există, e o ficţiune. Şi a devenit inamicul meu numărul unu. Vorbesc despre creierul spectatorului, fiindcă, în realitate, fiecare dintre noi trăim în propria ficţiune.
„Aurora" este o formă de a transmite asta?
În urma unei documentări care a durat doi ani am observat cât de uşor ajungem să construim ficţiuni legate de un eveniment dat. Aşa a apărut întrebarea: „În ce fel s-ar putea spune în cinema că există filtre şi fiecare dintre noi trăim în propriul cap?". Povestea unui om care omoară mi s-a părut subiectul cel mai potrivit pentru a spune: „Iată, trecerea pe care o face un individ oarecare de la statutul de om aşa-zis normal, integrat social, la cel de criminal e un lucru despre care nu ştiu nimic". Nu mă interesa crima în sine, ci faptul că oamenii chiar cred că reuşesc să comunice unii cu alţii... Să înţeleg care sunt mecanismele subtile ale acestei iluzii.
Şi tu, şi Corneliu Porumboiu, în ultimele filme, a
