Omul era tratat pur şi simplu ca o conservă al cărei interior trebuia evacuat, golit şi umplut cu datele care să îl pregătească pentru noua ordine, pentru lumea partidului. Produsul final nu trebuia să aibă nicio legătură cu banditul care intrase pe poarta închisorii. Loviturile în ficat şi stomac, călcatul în picioare, bătaia pe gratis, arbitrară şi oarbă, picioarele în gură deveniseră o normalitate care pur şi simplu te anestezia ca om. Quasimodo era parcă mai frumos decât eram noi. Fără dinţi, cu gura strâmbă, cu ochii unul umflat, altul nu. Eram aşa de urâţi, încât aveam impresia că toţi aveam pe faţă o mască. Nu mai eram noi.
Tortura devenise un instrument, de fapt mai mult, o artă a convingerii. Renegarea părinţilor, a fraţilor şi surorilor, a prietenilor, a rudelor, a Bisericii, a lui Dumnezeu, de fapt a tuturor reperelor care până atunci te ancoraseră în lume, era o tehnică de o eficienţă teribilă: ajungeai nu doar să te simţi singur, dar chiar să fii dezgustat de tine, de blasfemiile tale. Şi întrebarea a fost veşnică: Mai crezi în Dumnezeu? Pentru că acest Dumnezeu era pentru ei opreliştea care nu ne lăsa pe noi să ne transformăm. Demascarea exterioară avea efecte profunde, dar ceea ce dădea lovitura de graţie era demascarea interioară.
Rănile fizice erau cicatrizabile, dar ceea ce nu se putea vindeca erau rănile psihice, ale sufletului. Deţinutul era forţat să se autodemaşte şi să-şi mărturisească nu doar păcatele săvârşite, ci, mai ales, deliciul suprem al torţionarului, pe cele nefăcute, inventate. Şi apoi să fii pedepsit pentru ele. Treptat, graniţa dintre realitate şi fabulaţie dispărea, blocându-te, efectul fiind o conştiinţă blurată. Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, nu că sunt umilitoare, dar te desfiinţezi ca gândire sufletească, ca om. A fost ceva de ordin apocaliptic. Aveai impresia că este
