Așa ne-a învățat istoria. Și viața. De la Răsărit să nu așteptăm nimic bun. De vină e Genghis Khan. Stalin, Putin și Mao. Hoarda de Aur și Hoarda Roșie. Dostoievski și Tolstoi, frații Strugațki, Tarkovski, Bulgakov, Suksin ori Menșov (iar lista e lungă) n-au reușit să ne vindece de frica de Răsărit. Cu gândul mai mereu spre Apus, ne-am obișnuit a vedea ca pe o ciudățenie orice deplasare spre Est. Acolo unde literatura și filmul au dat greș, șanse de izbândă are fotbalul.

După episodul Inter și Supercupa Europei cu Galata, debarcarea lui Mircea Lucescu printre minerii din Donețk a fost privită ca un final de drum. Ca un ultim popas menit doar să-i umple conturile unui bătrân general în așteptarea pensiei. Doar că la Donețk, Mircea Lucescu avea să dea măsura reală a valorii lui de antrenor.

Și mai mult decât victoria finală din competiția consolării (Cupa UEFA), stă incredibilul 6-2 din ”dubla” cu AS Roma. Aseară, în direct, și de dimineață, la reluare, am tot privit călcâiul lui Hubschman, parada lui Pyatov la penalty, vinclul lui Willian, devierea și umilința definitivă semnată de Eduardo. Șahtior e, oficial, între primele opt echipe ale Europei. Și nu oricum și nici din întâmplare, ci pur și simplu, strălucind. Raț se gândește acum la semifinale ori chiar la finala Ligii, iar Lucescu nu se teme să afirme că echipa lui e mai bună decât Barcelona. Lipsă de măsură născută din euforia victoriei? N-aș spune. Mai degrabă conștientizarea propriei valori. Și o mentalitate de învingători.

Europa are de ce să se teamă. Răsăritul nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Iar faptul că doi români sunt esențiali în trupa care îi face să tremure pe granzii Europei nu poate decât să mă bucure. Respectul nu se cerșește, ci se impune. Mircea Lucescu, în special, și Raț l-au câștigat. Câți ca ei?



Așa ne-a învățat istoria. Și viața. De la Răsărit să nu așteptăm