În centrul comunei Sântana de Mureş, acolo unde îşi dau întâlnire cei care vor să stea la un pahar de vorbă, se află barul de unde cei interesaţi pot cumpăra cotidianul Zi de Zi. Oameni de toate vârstele intră la „una mică”, la o cafea cu sau fără lapte, ori se distrează la jocurile mecanice. În faţa barului, un om în scaun cu rotile. Nu poate intra, dar dacă se iveşte vreo cunoştinţă, un fost coleg de serviciu care îi face cinste cu o votcă, omul nu-l refuză. Soarbe din pahar şi povesteşte. „Am lucrat la Staţia de Utilaje Transport, SUT, dar sunt pensionat din ’85”, se prezintă Maksai Kalman, arătând cu capul spre drumul principal: „acolo stau mai jos”. Un om în scaun cu rotile, resemnat că nimeni şi nimic nu-i mai pot reda picioarele. „De cinci ani sunt fără picioare, am avut artrită, am avut şi hemoragie cerebrală, mulţi nu credeau să rezist, dar iată-mă, încă-s aici!”, spune zâmbind.

„Am jucat fotbal cândva, am avut echipă de tenis de masă aici, venea şi nea Păuş de la oraş, apoi… s-a terminat. Acasă am un alt scaun, mai mic, de la uşă mă salt în el, merg până la pat, apoi cine vrea închide uşa după mine!”, explică el, văzând că nu prea îmi dau seama cum se poate descurca. „Am familie, da, nevastă şi două fete. Una dintre fete e măritată, e în Ungaria, cealaltă e în Covasna măritată. Eu primesc patru sute şi ceva (lei) pensie de boală, am hârtie de handicap… nu ştiu de la ce am păţit, am 59 de ani… am terminat la „conştern” (liceul Brâncuşi, de azi – n.r.) în Târgu-Mureş… am rămas fără ambele picioare, no, asta e”, mai spune, apoi soarbe din nou din pahar. Înghiţituri mici, ca să ţină mult.

În centrul comunei Sântana de Mureş, acolo unde îşi dau întâlnire cei care vor să stea la un pahar de vorbă, se află barul de unde cei interesaţi pot cumpăra cotidianul Zi de Zi. Oameni de toate vârstele intră la „una mică”, la o cafea cu sau fără lapte, ori se