Timp de nouă luni locuim în pântecul ei. Pe urmă, ne mutăm în lume. Căutăm raiul, neştiind că tocmai am plecat din el. Începem să ne jucăm de-a toate lucrurile pe care ne-a învăţat ea. Adică să creştem mari, să visăm, să vrem, să ne fie frică, să ne fie dor, să râdem, să credem, să dăm, să aşteptăm, să sperăm, să iubim. Doar începem, pentru că de jucat ne jucăm cu adevărat de-a singurul lucru pe care nu l-am învăţat de la ea: să urâm.
De ce creştem mari? Ca să-i putem strivi pe cei mici. Ce ne place să visăm? Că deja i-am strivit. Ce vrem? Totul sau aproape totul. De ce ne este frică? De faptul că având totul, avem totuşi prea puţin. De cine ne este dor? De toţi ceilalţi în afară de ea. De ce râdem? De minciuna ridicolă că ei îi datorăm faptul că existăm. În ce credem? În faptul că ea ne este nouă datoare. Ce dăm? Dăm muzica la maximum, ca să nu-i auzim plânsul din camera de alături, atunci când se întâmplă ca ea să ne fie nevastă, soră sau amantă. Dacă ne e cumva mamă, ne dăm sufletul la minimum, ca să nu auzim cum ea ne strigă din depărtare, pentru că obişnuieşte să comită această impardonabilă nesăbuinţă, ne strigă fără cuvinte de prin locurile unde i-am oferit privilegiul de a ne naşte.
Ce aşteptăm? Să tacă, asta aşteptăm! Să nu mai plângă şi să nu mai strige, că altfel vom înnebuni! Nu avioanele, nu maşinile, nu exploziile bombelor, nu osia tot mai neunsă a planetei, nu bubuitul tunurilor, nu vuietul civilizaţiei, nu valţurii morilor ce macină în gol, nu discursurile sforăitoare ale nebunilor din fruntea guvernelor şi a statelor poartă răspunderea pentru acest zgomot asurzitor. Ea este de vină! Din cauza lacrimilor ei nu ne mai auzim unii pe alţii şi, ceea ce este mai rău, nu mai auzim nici muzica sferelor. Sferelor de influenţă, vreau să zic. Într-o atare situaţie, ce să sperăm? Că ne vom putea salva prin iubire. Prin iub
