Sigur v-aţi întrebat, dacă aţi răsfoit măcar în treacăt cărţile iraniencei Azar Nafisi, dacă a citi şi a discuta despre cărţile citite (în timp ce trăieşti sub o dictatură) înseamnă a rezista prin cultură. Dacă a alerga prin curtea universităţii cu un gardian obez pe urmele tale (pentru că nu vrei să porţi vălul obligatoriu prin lege) înseamnă rezistenţă prin expunerea chipului propriu. Dacă a deţine şi a-ţi servi cu obstinaţie prietenii numai cu ciocolată elveţiană (imposibil de procurat în „Republica Islamică a Faptelor“, nu a vorbelor) înseamnă a rezista prin ciocolată Lindt. Eu cred că da, toate aceste fixaţii şi manii înseamnă a rezista prin diverse lucruri, unele mai nobile (ciocolata Lindt, evident) ca altele. Şi că rezistenţa în sine contează enorm, mai ales în momentul precis în care ea se produce, în prezentul acela fără rest al curajului personal. Eterna reamintire – mai ales cînd e vorba despre gestul propriu – sună însă a prohod tematic.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Îmi amintesc de uluirea pe care am încercat-o într-o seară de dinainte de 1989, cînd am auzit, la Radio Europa Liberă, că acuzaţia oficială împotriva lui Mircea Dinescu (care tocmai semnase un protest împotriva regimului comunist) era aceea de contrabandă cu cafea. Era halucinant mai ales pentru că, dacă deschideam bufetul pe care se afla radioul la care ascultam vorbele ironice despre circuitul cafelei în natură, dădeam nu doar de cîteva pungi de cafea nemţească în vid, dar şi de boabe Wiener ambalate în Ungaria şi chiar de un nes Amigo procurat printr-o filieră sudistă. N-am nici acum vreo îndoială că rezistenţa prin cafea ne-a menajat ficatul şi neuronii de orzificare, ca să nu mai zic de rafinarea papilelor... Aşa cum sînt sigură că rezistenţa prin ţigări de contrabandă ne-a amînat pentru o perioadă bolile de plămîni.