De cîteva săptămîni nu mai sînt om. Nu mai dorm noaptea, iar ziua mă apucă plînsul din te miri ce. O prietenă, actriţă, îmi zicea ieri, văzîndu-mă în ce hal sînt: „Măi, Dănuţa, tu ai trac“. Şi mi-am dat seama că da, am trac. Mult mai rău decît la orice spectacol de teatru la care am avut premieră. Probabil din cauză că pe scenă, la premieră, munca abia începe, pe cînd la film, treaba e terminată, nu mai poţi schimba nimic, totul este acolo, pe peliculă, şi va rămînă aşa forever.
E primul meu film. E primul film, după zece ani, pentru Alexandru Maftei, soţul meu. E un film care îl reprezintă sută la sută. Un film care nu ar fi ajuns la bun sfîrşit fără tenacitatea şi încăpăţînarea lui. Un film despre îndrăgostire şi trădare. Un film despre multele lucruri mici şi banale din care e compusă viaţa în doi. Un film fără eroi. Un film despre delicateţea relaţiilor. Un film despre visele adolescenţei, despre relaţia dintre părinţi şi copii, despre transformare, despre multiplele moduri în care poţi înţelege şi aştepta dragostea. Un film la care am lucrat cu drag, cu frică, cu muuultă seriozitate şi care, se pare, a ieşit un film cu mult umor. Sper să-i bucure pe oameni şi să le încălzească sufletele.
În rest, ce mai fac? Aştept, ca orice actor normal la cap, să sune telefonul şi să mi se propună un rol. Şi mă gîndesc cu drag la doamna Manu care nu conteneşte să mă încurajeze şi de la care am învăţat cam tot ce ştiu pînă acum în meseria asta.
Şi… altfel… nu încetez să mă minunez de înţelepciunea precoce a celor două fete ale noastre, Ştefania şi Anastasia, care, văzîndu-ne vorbind numai despre acest film de 4 ani, 9 luni şi 14 de zile, l-au acceptat în vieţile lor ca pe un frate mai mic; şi cînd mă văd preocupată sau cu gîndurile aiurea mă întreabă, părinteşte: „Eşti bine?“.
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dă astfel de întîmplări.
Da
