● Dmitri Miticov, Numele meu e Dmitri, Editura Paralela 45, 2010.
● Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, Casa de pariuri literare, 2010.
„...numele meu e Dmitri, sînt prins în acest corp şi nu pot ieşi“, aşa se încheie lungul poem în proză al lui Dmitri Miticov care, de-a lungul a 39 de secvenţe textuale, experimentează deopotrivă o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp. Avînd ca soundtrack – laitmotiv sonor – cîntecul „How to disappear completely“ de la Radiohead, întregul demers foloseşte ca puncte de trecere în irealitatea biografică şi biologică imagini şi sunete, iar textul acestei introspecţii progresive începe şi revine la un nivel foarte fin, aproape suprarealist uneori, al percepţiei. În spatele suprafeţei extrem de sensibile a imaginilor/amintirilor se întîmplă însă lucruri care rămîn în bună parte obscure, a căror cruzime nu e relevată niciodată pînă la capăt, astfel încît oroarea multor secvenţe e concurată doar de misterul lor („Dar toate fotografiile nu înseamnă nimic. Le priveşti şi ele te mint în faţă. Întîmplările au rămas îngropate cu grijă“).
Imaginile conturează destul de vag povestea unei familii cu trei copii, Dmitri, Andrusha şi Olguţa, dintr-un orăşel transnistrean, Dubăsari, evocat la început cu un aer uşor nostalgic, pentru ca pe parcurs să găsim o datare (sfîrşitul anilor ’90) şi să aflăm cîte ceva despre o Nouă Ordine şi despre nişte gardişti care iau prizonieri şi ucid („eu n-am văzut nici un război, doar oameni cu creierii varză“). Alte secvenţe surprind, în flash-uri, gesturile teribile ale mamei care şi-a pierdut minţile şi are dedublări mistice de personalitate, acţiunile brutale ale tatălui care-şi căleşte fiul lovindu-l în cap (ca-n romanul educaţiei violente a polonezului Wojciech Kuczok, Mizeria) sau abuzurile unui (alt) tată asupra propriei fiice – secvenţ
