Cred că oricui reflectează o clipă asupra stării actuale şi recent-trecute a teatrului românesc o concluzie i se impune cu necesitate (mă rog...): exodul masiv, în anii 1970-’80, al regizorilor importanţi, al regizorilor-artişti, al regizorilor creatori de şcoală a avut, asupra peisajului scenic, efectul cutremurului din 1977. În acel interval fatal s-au prăbuşit instituţii de spectacol aparent solide, au fost grav afectate trupe întregi, s-au distrus spaţii configurate estetic cu limpezime, adevăr, bun-simţ (artistic, dar nu numai) şi profesionalitate – s-au produs, pe scurt, pierderi inestimabile şi, din păcate, ireparabile. Desigur, aşa cum blocul „modern“ zis şi astăzi „Dunărea“, după numele restaurantului de mult dispărut de la poalele lui, şi cazinoul foarte luminat-colorat apărut în loc de cîţiva ani „postdecembrişti“ au şters din memoria curentă a bucureştenilor priveliştea ruinei zdrenţuite de care a atîrnat, zile la rînd, prin dreptul etajului 7, o tricicletă roşie cu ghidon albastru, tot astfel şi edificiile teatrale ridicate, mai trainic sau mai în fugă, de regizorii rămaşi în ţară şi deveniţi decani, unii, pe cînd abia îşi trecuseră examenul „de stat“, au estompat uşor-uşor nu atît imaginea spectacolelor întemeietoare ale maeştrilor, cît o anume atmosferă creatoare, unde aerul era sănătos şi tonifiant, culorile erau clare şi miresmele, puternice; pînă şi furtunile – zgomotoase, cu tunete asurzitoare şi fulgere orbitoare – lăsau în urmă, odată potolite, o energie reînnoită. „Nu-i vina mea că m-am născut mai tîrziu, cînd toate astea nu mai existau!“ – această exclamaţie, ieşită cîndva, pe ton de scuză şi, totodată, de acuză, din gura unei june colege cu care polemizam amical, mă urmăreşte şi astăzi; încerc să mi-o readuc în minte cînd mi se pare că pretenţiile faţă de prezent sînt exagerate. Nu, nimeni nu e vinovat că nu s-a născut în alt timp şi în a