Filmul Panglica albă/Das weisse Band– Eine deutsche Kindergeschichte de Michael Haneke, dat în premieră la TV duminica trecută de către HBO, e unul profund şi tulburător. (În paranteză fie spus, HBO şi TVR 1 au rămas singurele posturi care mai difuzează la noi filme valoroase recente; mai încearcă şi PRO TV să facă asta, dar un film bun pe an nu cred că poate fi pus la socoteală.)
Pelicula lui Haneke a luat Palme d’Or în 2009 şi s-a scris mult despre ea. Comentatorii s-au referit la comunitatea închisă dintr-un sat german de la începutul secolului al XX-lea, despre societatea patriarhală opresivă dintr-un mediu protestant, despre o pepinieră care urma să producă, peste cîteva zeci de ani, nazismul. Însuşi Haneke declara într-un interviu că filmul său vorbeşte despre începuturile oricărei forme de extremism în lume. Citisem toate aceste lucruri înainte să văd filmul şi mă aşteptam să regăsesc, pe parcursul lui, o cît de mică aluzie la nazism. De fapt, văzînd cum se desfăşoară povestea, aşteptam cu teamă o astfel de trimitere pentru că ar fi fost foarte uşor să strice totul şi s-o ia pe o pantă tezistă. Din fericire, Michael Haneke a avut abilitatea să nu o facă.
Acesta nu este singurul lucru pentru care l-am apreciat. Mi-a plăcut că nu a fost interesat să tragă concluzii, că nu şi-a arogat el însuşi rolul paternalist de a mă dădăci. Că nu a îngroşat defectele personajelor sale, că nu le-a scris pe frunte „monstru uman“. Sau că nu le-a transformat într-o caricatură. Că a făcut un film auster şi sobru. Că imaginea a fost alb-negru. Că a mizat pe sugestie. Că, de exemplu, nu mi-a arătat cum sînt bătuţi copiii de către tatăl lor şi m-a lăsat, ca spectator, în spatele uşii închise. Că, tot aşa, nu am văzut ţăranul care-şi plînge soţia moartă. Că nu mi-a spus cine sînt autorii faptelor ciudate care se întîmplau în sat şi că toată povestea cu aceste fapte a
