În 1990, România era pe cale să explodeze de entuziasmul generat de Revoluţie.

Timp de aproape un an, pentru detonatorii „mămăligii”, totul părea a fi posibil. Transformarea traiului cotidian într-un înşelător „dolce farniente”, care avea în substrat credinţa amăgitoare că noua orânduire poate schimba totul de la sine, a dus după douăzeci de ani la ruinarea materială a ţării şi a majorităţii cetăţenilor ei. Trei preşedinţi şi şase prim-miniştri au contribuit decisiv la distrugerea speranţelor şi la instaurarea în mentalul colectiv a unor deziluzii care au ucis orice fărâmă de entuziasm. La începutul anului 2001, România este „pe butuci”.

1.

Prima deziluzie amară o suportă copiii nou-născuţi care nu au parte de pamperşi şi de lapte praf. Copiii sunt crescuţi în umbra sărăciei, fără pofte prea multe făcute de parinţi, când copilul cere în faţa unei vitrine o ciocolată sau o banană. La grădiniţă şi la şcoala primară, copiii sunt trimişi cu îmbrăcăminte de la second-hand care miroase a substanţe chimice, chiar dacă este spălată înainte pentru a i se pierde identitatea. La şcoală, copiii pleacă de acasă nemâncaţi şi fără un sandwich în geantă pentru că părinţii nu pot să mai cumpere nici măcar banalul parizer. Ei primesc din partea statului în fiecare zi un măr stricat, un corn vechi şi un pahar de lapte diluat cu apă, distribuite de firme venale, care urmăresc doar profitul.

În şcoli, manualele nu se mai primesc gratuit, părinţii fiind obligaţi să îşi rupă de la gură pentru a le cumpăra copiilor cărţi şi rechizite. În familiile lor, copiii asistă frecvent la certurile dintre părinţi, în timpul cărora cuvântul „bani” revine obsedant. Mai toate familiile nu pot asigura copiilor lor un prânz cu carne, decât la sfârşit de săptămână. Copilăria nu este una fermecată şi marcată de bucurii de neuitat. Nu se merge la Marea Neagra şi nic