Cele câteva adevăruri cinice despre putere, pe care le-am aflat când aveam 20 de ani, le-am reţinut în starea aceea de jubilaţie pe care ţi-o dau sănătatea şi deschiderea spre viaţă, adică tinereţea. Dictonul latin „Dezbină şi stăpâneşte!”, în uz neîntrerupt până azi, îmi părea sortit restului lumii. Nu şi mie. Aveam sentimentul că, descoperindu-l şi înţelegându-i aplicaţia, eram oarecum iertat de efectele lui. La 20 de ani, entuziasmele născând dintr-un prea plin glandular te fac să gândeşti că tot ce-i rău, inclusiv moartea, e drept să li se întâmple numai altora. Trecând timpul, îţi dai seama că ai fost controlat şi stăpânit toată viaţa prin dezbinare, că Puterea te-a avut permanent sub control, incubându-ţi un simţământ de continuă neîncredere în toate.
Comunismul a obţinut un maximum de dezbinare semănând neîncrederea în absolut: Zidurile au urechi! Formula voia să spună nu doar că zidurile sunt vii, ci că tot ce-i viu şi cunoscut îţi poate fi duşman. Totul, începând cu familia, cu prietenii, cu oamenii în care prin natura umanului ar fi să ai încredere.
Un prieten mi-a pus în faţă o carte despre mecanismele universale ale puterii. Cartea avea chiar pe prima copertă câteva din legile care se învaţă în şcolile diversiunii, prima dintre acestea fiind: Discreditează şi ia puterea! În exprimări populare, conceptul e răspândit prin zicala: Calomniază, calomniază, ceva tot rămâne! Libertatea opiniei a oficializat şi libertatea calomniei.
În lumea celor care au puterea, mijloacele puterii se discută şi se practică fără abateri de la reguli, cu gravitate şi cu brutalitate. În popor – dovadă şi cartea de care pomeneam – regulile şi mijloacele ajung cumva, dar nu fac impresie şi nici nu sunt considerate active. Par istorice, par ţinând de un folclor al puterii. Pe omul de rând, temător şi deprins să fie din
