Una dintre marile performanţe înregistrate de Guvernul Boc este aceea de a recurs pentru a 11-a oară la procedura asumării responsabilităţii guvernamentale pentru a putea adopta o lege organică. Adică mai mult decât toate guvernele anterioare luate la un loc. O operaţiune cu caracter excepţional a fost introdusă, deci, în categoria celor curente.

Explicaţia este simplă: fragila majoritate de care dispune Executivul nu îi permite să urmeze calea legală, parlamentară. Şi atunci, este preferată acea soluţie care implică un risc considerabil: de a crea o portiţă spre anularea nu doar a reglementării în sine ci şi a consecinţelor sale imediate. De ce insistă, totuşi, Boc în această direcţie?

Primul răspuns, cel mai comod, este că ar fi cerinţe externe - europene sau mondial-financiare. Al doilea - că întregul mecanism social este pe cale de a intra în colaps în condiţiile în care una sau mai multe dintre componentele reformiste întârzie să funcţioneze.

Probabil că dintre toate cele 11 reglementări forţate de Guvern, Codul Muncii este cea mai importantă. Evoluţia societăţii din ultimii ani şi, mai ales, consecinţele crizei economice, au evidenţiat o tot mai pronunţată neadaptare a legislaţiei la realitatea prezentă. Prefacerile prin care a trecut şi trece piaţa muncii sunt mari.

Modelul clasic, de tip "penitenciar" nu mai este valabil decât în foarte mică măsură. Formele de prestare a muncii s-au diversificat, iar opţiunile s-au multiplicat. Munca temporară sau part-time este tot mai prezentă în viaţa oamenilor, iar angajatorul universal - statul - a făcut loc unei sumedenii de antreprenori cu posibilităţi diferite. Este mai mult decât necesar ca legislaţia să nu rămână în loc devenind o piedică în calea revirimentului economic. Premierul zice bine că noul cod are ca scop crearea de noi locuri de muncă dar face o mare eroare dacă îşi închipuie că e