De multe ori ne întrebăm dacă putem avea încredere în oamenii legii. Răspunsul ar trebui să fie unul pozitiv. Câteodată suntem însă martorii unor evenimente, care suflă şi acel mic grăunte, care ne-ar putea reda ceva din încrederea evaporată de mult din subconştient.
Pasagerul îngândurat din autobuz devine atent doar la cuvintele liceenilor care au curajul s-o facă: „Hoţii de buzunare, aveţi grijă…”. Atenţionarea îşi are efectul, la staţia următoare persoanele dubioase se dau jos nervoase pe tinerii care le-au stricat acţiunea pregătită. Oamenii par mulţumiţi că, de data aceasta, genţile, portmoneele lor au scăpat nevătămate… Băieţii veseli, curajoşi, devin eroii din autobuz doar până ce urcă omul în uniformă.
Atenţia pasagerilor din jur se îndreaptă din nou spre băieţi doar când bărbatul în uniforma albastră îi cere buletinul băiatului „erou”. Crezând că a zgâriat geamul sau un bun comun am spune, da, asta-i legea, copiii trebuie educaţi. Din dialogul celor doi reiese clar că „vina” elevului e aceea de a-şi fi împins sau lovit colegul care tocmai cobora. Pentru toţi era clar că acel gest a fost mai degrabă unul de grozăvie prietenească. În asemenea cazuri adulţii nu-şi fac probleme, mai ales că glumeau, râdeau împreună pe ruta respectivă. Agentul însă nu se lasă convins, iar urmarea e să-l dea jos pe băiat din autobuz. Călătorii doar atunci se alarmează când îi văd pe cei doi în staţie, continuând conversaţia, iar autobuzul porneşte din nou. „Ce vrea cu băiatul?”, „De ce l-a luat cu el?”. „Oare ce se va întâmpla, că doar n-a făcut nimic?”. Multe întrebări rămase fără răspuns…
La coborâre, o femeie aproape de vârsta a doua îşi ia inima în dinţi întrebându-l pe agent dacă a auzit de hoţii de buzunare care activează prin autobuzele locale. Răspunsul laconic şi hotărât nu întârzie: „Nu, nu am auzit de ei”.
Educaţia copiilor noştri este o prio
