În Bucureşti, rosturile publice bine plătite sunt multe şi nu ne dăm seama de fenomen, dar în judeţe, în oraşe şi târguri, ca să nu mai vorbim despre sate şi despre comune, legea în aceste rosturi publice o fac nevestele, fiii, fiicele şi rudele ştabilor politici. Administraţiile locale sunt toate afaceri de familie.
În plan local, lumea nici nu mai numeşte funcţia, ci rudenia. Impozitele nu se plătesc la Fisc, ci „la nevasta lu’ cutare”, „la doamna prefect” sau „la fiica lu’ dom’ preşedinte”. Adevărata hartă administrativă a României e aceea a acoperirii funcţiilor publice cu clanuri. În multe locuri, în orăşele şi în comune, trimiterile sunt la clanuri, la „naşu’ lu’ primaru’”, la „finu’ şefului de post”, la „ginerele lu’ doamna directoare”. Bercea Mondialul, care tocmai şi-a spintecat un nepot nu va fi judecat ca oricare alt inculpat pentru crimă, ci ca „finu’ lu’ nea Mircea prezidenţialu’”, ca neam cu „Stolojan liberalu’” şi „Huzu tribunalu’”. Şi dacă ar fi vorba doar de familii, dar în ecuaţie mai intră cumnaţii, prietenii, verii, cuscrii, clanurile colegilor cu rang mai mic în partid. O piramidă a relaţiilor de clanuri are o bază foarte largă.
Factorul-cheie rămâne însă peste tot nevasta. Şefii cad şi se ridică, îşi pierd puterea, se mută în alt partid, nevestele lor însă îşi păstrează locul. Nevestele ştabilor fac diferenţa dintre putere şi norod. Căderile şefilor, câte sunt, se întâmplă tot în perimetrul Puterii. Poziţia în judeţ sau în oraş a nevestelor garantează nivelul până unde se pot produce căderile. Dacă se schimbă şefa de la Poştă sau de la biblioteca judeţeană, noua nevastă în funcţie n-o dă afară pe cea veche. O trece pe o şefie mai mică. Aici e şmecheria: e rotaţie, nu cădere. E o reaşezare în sistem, nu alungare din sistem.
O altă instituţie subterană, de care ţin cont chiar şi nevestele, este aceea a secretarelor,
