În lumea postindustrială, relaţia între individ şi corporaţie, fie ea companie sau comunitate, devine mai personală şi mai directă.
Discuţia despre Codul Muncii are marea calitate de a developa imaginea mentalităţilor, motivaţia poziţiilor şi a argumentărilor, interesele publice şi private, dincolo de haosul aparent al dezbaterii.
De fapt, este vorba de o treabă simplă. Cu cât statul intervine mai puţin în relaţia firească de parteneriat între angajat şi angajator, cu atât aceasta poate fi mai profitabilă pentru amândoi. În lumea postindustrială, relaţia între individ şi corporaţie, fie ea companie sau comunitate, devine mai personală şi mai directă.
Nu se justifică teoria unor părţi aflate în luptă sau negociere continuă (exploataţi-exploatatori), ca la bătrânii comunişti sau socialişti.
„Apărăm interesele celor mulţi". E o prostie fără seamăn. Cei mulţi, eliberaţi, încet, dar sigur, de lanţurile de producţie industrială, fac imposibilă găsirea celui mai mic numitor comun. De fapt, aceştia cel mult statistic sunt întrebaţi, fiecare în parte, dacă şi de ce vor să fie apăraţi.
Partidele devin corporaţii autonome, aleargă după profitul de imagine, măsurat în voturi. Graniţa dintre etatişti şi antietatişti curge şerpuit, străbătând toate partidele şi asociaţiile amestecate în vorbă. Liderii sindicali doresc un Cod al Muncii mai rigid, ca să se arate că au ce apăra. Într-o întreprindere în care angajatorul refuză să comită o ilegalitate, şi anume să aresteze cotizaţia sindicală pe statul de plată, gradul de sindicalizare scade sub 10%. Dispar marionetele trase de propriile lor sfori. Se prăbuşesc patronii sindicali.
Trişorii trebuie să treacă la muncă, oamenii sunt mai liberi, corporaţiei îi cresc şansele de a mulţumi pe toată lumea. Dispare piciorul de lemn al pactului „tripartit" aflat la baza utopiei statului social. Oameni
