Încep să am speranţe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generaţia mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani şi mă bucur de tot atâtea ori. Au şi ei, cum aveam şi noi când eram de vârsta lor, energie şi încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.

În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalţi. Competiţia internă era maximal valorizată şi recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalţi. Dinamica organizaţiilor şi a relaţiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puţin competitivi, dar sunt mult mai puţin stresaţi, suspicioşi şi agresivi.

Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt şi preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obţinem mult, repede şi separat de ceilalţi. Ei gândesc pe termen mai lung, şi în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.

Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-şi pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferenţă de nuanţă, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viaţă îţi pui sau ţi se pun întrebări