Până era vorba doar de o "catastrofă umanitară", ideea unei intervenţii militare a "lumii libere" (SUA, NATO, UE) împotriva "tiranului" de la Tripoli nu părea plauzibilă. Mai ales că, înainte ca rebelii să controleze jumătatea estică a ţării, mai importantă se arăta "stabilitatea" Libiei, iar prieteni de-ai lui Gaddafi precum Silvio Berlusconi îndemnau la reacţii temperate.

Numai că nu a trecut mult până când războiul civil din această ţară a făcut altă "victimă", ucigând o premisă a ieşirii din criză a economiei mondiale - un preţ stabil al barilului de ţiţei. În câteva zile, preţul "aurului negru" a urcat la cel mai înalt nivel de la recordul din iulie 2008. Joi, a mai scăzut un pic, la 113,83 USD (în cazul ţiţeiului Brent, din Marea Nordului). Dar nu pentru că temerile legate de Libia s-ar fi atenuat, ci pe fondul scăderii ratingului de ţară al Spaniei.

În ultimele două-trei zile, Gaddafi a arătat că, dacă el cade, nu se poate prăbuşi decât împreună cu industria petrolieră a ţării. Zonele cu cele mai mari rezerve se află deja în mâinile rebelilor, aşa că liderul încolţit de la Tripoli a ordonat bombardarea celei mai mari rafinării a ţării şi a principalelor terminale portuare prin care, în ianuarie, se exporta 43% din ţiţeiul libian.

De acum, nimeni nu mai poate spera la o "scindare" paşnică a Libiei şi la o eventuală stabilire de relaţii diplomatice cu provincia estică Cyrenaica - de unde ar urma să curgă, la fel ca până recent, petrolul de care sunt însetaţi principalii consumatori: Irlanda, Italia, Austria, Elveţia, Franţa, Grecia şi Spania. Pare tot mai improbabil ca ţiţeiul libian să mai alimenteze economia mondială fără ca foştii prieteni ai lui Gaddafi să nu trimită vreo bombă împotriva regimului său.

De altfel, "atacurile aeriene punctuale" îi par o soluţie liderului francez, Nicolas Sarkozy, deşi nimeni nu ar recunoaşte că int