Acum doi ani, la conferinţa revistelor culturale europene organizată de Eurozine (www.eurozine.com) la Vilnius, Martin M. Simecka, un scriitor şi jurnalist slovac – fost disident (şi fiu de disident) – îmi povestea că a avut dese dispute cu Adam Michnik pe tema dosarelor serviciilor secrete comuniste. N-a fost de acord – şi s-a exprimat public – cu ideea lui Michnik că arhivele conţin de fapt istoria noastră „în versiunea securităţii comuniste“ şi că ar trebui mai degrabă lăsate în pace, ci a susţinut întotdeauna scoaterea lor la iveală. După ce şi-a văzut însă propriul dosar, s-a dus să stea de vorbă cu cei care îl turnaseră. Le-a înţeles motivaţiile („aveam copii de crescut“, „mi-a fost frică“, „am fost ameninţat“), i-a iertat şi a început să vadă cu alţi ochi atitudinea lui Michnik. Nu mai era convins că dezvăluirea în sine a adevărului gol-goluţ – în forma „brută“ aflată în notele informative – ar rezolva relaţia noastră cu trecutul şi ar face curăţenie morală în prezent.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Şi-a dat, probabil, seama că între istoria lui personală – autor de literatură samizdat, expulzat din Cehoslovacia în vara lui 1989 – şi istoria personală a celor care l-au turnat se ţes nişte fire complicate, pentru a căror descîlcire nu e suficientă simpla dezvăluire a notelor informative din dosare. Ea are o funcţie „catharctică“, dar scrierea istoriei recente trebuie mai degrabă să le aparţină altora, nu celor care au trăit măcar o parte din viaţa lor adultă sub comunism. Aceştia sînt atît de marcaţi de această experienţă încît nu pot vorbi despre ea „în limba naturală a lumii libere“, scria Martin M. Simecka în Dilema veche: „Deşi putem să-i deosebim pe cei curajoşi de cei laşi, pe victime de călăi, nu vom putea niciodată distinge între cei ce sînt liberi şi cei ce