Declarat, definitiv şi irevocabil, colaborator al Securităţii, Dan Voiculescu merge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cu "Felix" şi "Mircea" pitiţi în dosar, îşi caută, aşadar, reabilitarea în instanţe internaţionale, acolo unde se duc toţi românii obişnuiţi, nedreptăţiţi acasă. Nu poate să accepte verdictul dat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiindcă nu se consideră vinovat pentru relaţia de prietenie şi ajutor reciproc cu fosta poliţie poitică. Îi lipseşte, pur şi simplu, din inventarul emoţional, chinuitorul sentiment al culpabilităţii, nu ştie ce e aceea remuşcare, n-a suferit, niciodată, de boala numită "proces de conştiinţă". Crede că delaţiunile sale, semnate "Felix" şi "Mircea", reprezintă, de fapt, un act patriotic - că doar vizau cetăţeni străini, nişte verişoare plecate şi pe orice compatriot avea tangenţă cu aceştia - şi că, asemeni lui, au procedat toţi românii angajaţi la stat pe vremea comunismului. Or, după cum se ştie, poporul nu a fost condamnat. În deplinătatea inocenţei sale, liderul PC apelează la CEDO în calitate de cetăţean abuzat de stat: o dată de cel comunist, al cărui organ represiv l-ar fi "obligat" să colaboreze ca să-şi păstreze funcţia şi a doua oară, de cel democratic, a cărui justiţie ar fi răspuns "imenselor presiuni" politice. Verdictul dat de Înalta Curte, chiar dacă îi este, juridic vorbind, defavorabil, indică, în alte planuri, măsura superiorităţii sale morale şi a dragostei de glie, în raport cu ceilalţi: "Atât a mai rămas din mitul colaborării mele cu Securitatea, din uriaşul balon umflat propagandistic în ultimii cinci ani - refuzul meu de a pleca din ţară", scrie pe blogul personal. Ce poţi să mai spui?! Se ofilesc cuvintele în faţa unui personaj, care transformă, cu atâta uşurinţă, mizeria în titlu de glorie.

Dată fiind reacţia domnului Voiculescu la aflarea deciziei Curţii, este puţin probabil ca