Zapez obosit printre zecile de canale. Toate sînt italiene. Caut unul de ştiri, un Euronews, ceva, să aflu ce se mai întîmplă în Libia, dar nu găsesc. Prind însă cu coada ochiului o declaraţie recentă a lui Berlusconi, cum că învăţămîntul universitar de stat nu produce adevăraţi specialişti, utili societăţii, şi că, în consecinţă, trebuie sprijinit învăţămîntul privat. Să fi ajuns Spiru Haret şi pe la ei? În orice caz, îmi sună cunoscut, aşa că închid televizorul.
Atmosfera la universitate e cam ca la noi. Cînd am intrat în sală să ţin cursul anunţat de trei luni de zile, nu erau decît vreo doi, trei doctoranzi şi nimic nu funcţiona. Am ieşit nervos să fumez o ţigară. Cînd m-am întors peste un sfert de oră, totul se mutase în altă sală, care se umpluse, iar aparatele fuseseră puse în funcţiune de către un asistent de la alt departament, care trecea întîmplător pe acolo. În pauză l-am întrebat pe responsabilul şcolii doctorale ce se mai aude cu banii mei pentru cursul de anul trecut. S-a uitat blazat prin mine şi mi-a spus că el are de primit 3000 de euro de trei ani de zile. N-avem ce face, totul trece acum prin administraţia centrală, noi am depus de mult dosarul şi acum aşteptăm... – mi-a mai explicat acesta. Eu nu mi-am primit salariul de două luni – şopteşte, timid, şi asistenta directorului. Şi asta îmi sună cunoscut, aşa că mă întorc la ore.
Săptămîna următoare încep doctoratele. E ultima serie dintr-un program frumos de „doctorat european“, pus la cale de vechea mea prietenă de la Universitatea din Perugia, împreună cu un grup de colegi cu care colaborez de ani buni de zile. Am alcătuit de la începutul anilor 1990 o plăcută şi eficientă asociaţie a europeniştilor şi de atunci am derulat împreună zeci de proiecte şi am organizat şi mai multe conferinţe. Realizez brusc că este ultima noastră întîlnire şi îi anunţ şi pe ceilalţi, ca şi cum aş fi a
