Nelson Mandela tocmai ieşise din puşcărie, unde a stat aproape treizeci de ani, o bună parte din acest timp fiind chiar singurul ei locatar. Apoi a câştigat alegerile, devenind primul preşedinte de culoare al Republicii Sud-Africane. Între cei pe care i-a invitat la festivitatea de instalare în funcţia de şef al statului s-au numărat şi paznicii săi de la închisoare. Ce mai însemna şi asta?! În loc să-i vadă atârnaţi în ştreang sau măcar să-i vâre în puşcăria în care îl ţinuseră ei pe el, proaspătul preşedinte i-a poftit pe torţionari la ceremonie! Ce-l apucase? Îşi pierduse minţile în lungii ani de detenţie? Nu, doar libertatea, asta era tot ce pierduse Nelson Mandela în închisoare. Culmea, n-a găsit-o dincolo de zidurile acesteia, atunci când a fost eliberat, ci în el însuşi. Cum a făcut s-o găsească? Simplu pentru el, complicat pentru ceilalţi: iertându-i pe cei care l-au ţinut închis. A şi explicat de ce i-a iertat: ca să poată fi liber cu adevărat. Şi a fost! Cu disidentul polonez Adam Michnik s-a întâmplat cam la fel. A înţeles că nu poate fi liber decât iertându-i pe cei care l-au ţinut în puşcărie. Era îndreptăţit cel puţin să-i urască, însă lui i s-a părut mai potrivit să-i ierte, lăsând instituţiile abilitate prin lege să se ocupe de cântărirea faptelor acestora.
Noi n-am prea avut Adami Michnik. Nelsoni Mandela, nici atât! Am avut şi avem, în schimb, Tismăneni, Liiceni, Cărtăreşti şi alţi iacobini cărora ce nu le place le pute, cine nu le seamănă nu merită. Nu merită să fie stimaţi, nu merită să aibă merite, nu merită să se bucure, atunci când au merite, de recunoaştere publică, nu merită, într-un cuvânt, să fie iertaţi. Pentru ce?! Păi, pentru faptul că nu le seamănă, ca şi pentru faptul că nu sunt mai puţin intelectuali decât ei. Apoi, pentru faptul c-au împărţit acelaşi trecut. După care, pentru faptul că trăiesc în acelaşi prezent
