Deşi astăzi ne apare ca o plantă exotică, pe care bucătarii români au adoptat-o din gastronomia mediteraneeană, anghinarea era foarte cunoscută în trecut, în ţara noastră. Ea nu lipseşte din primele cărţi de bucate ale românilor, de la Maria Maurer la Constantin Bacalbaşa, iar în medicina alopată era recomandată pentru regimul alimentar în bolile de ficat sau de rinichi şi, mai ales, în cazul cirozelor hepatice. Mai mult, chiar, constatăm că anghinarea are, în ţara noastră, şi o denumire populară: pe vremuri i se spunea „Darul Sfintei Marii”, pentru că avea capacitatea de a înflori chiar şi în verile secetoase, pe 15 august planta având o frumoasă şi parfumată floare de culoare liliachie – asemănătoare cu cea a... scaietelui comun, cu care de altfel se înrudeşte.
Din Bărăgan la Roma şi Niscemi
Anghinarea comestibilă este o specie derivată din Anghinarea sălbatică – Cynara cardunculus L. – sau „Carduccio”, cunoscută încă din Antichitate. O întâlnim la egipteni, la greci, la romani. Spuneam că este un fel de verişoară a scaietelui comun („ruşinea fetelor”, îi mai spune la noi, prin popor, în satele de câmpie; se povesteşte că de aia au ajuns fetele să nu mai aibă ruşine în ziua de azi, că alergând ele pe câmp, li s-a agăţat ruşinea în scaieţi şi au rămas fără ea...; dar noi nu avem nici un interes să credem în astfel de istorii). Anghinarea comestibilă – Cynara Scolimus L. – este o plantă erbacee perenă, însă cu trunchiul mult mai gros decât al scaietelui, frunzele de la bază pot să ajungă şi la 70 cm lungime, iar fructul are formă ovală, seamănă cu o floare cu petale cărnoase, de consistenţă dură.
Amară la origini, astăzi anghinarea a ajuns să aibă, datorită selecţiilor succesive, varietăţi dulci, fragede şi deosebit de gustoase. În mâna unui bucătar priceput, acest ingredient se poate transforma într-o delicatesă culinară.
Două varie
