Întrebarea fundamentală este: De ce tot mai multă lume „aruncă” banii emişi de băncile centrale şi achi­zi­ţio­nează metale şi petrol de pe bursele de mărfuri. Parcă banii erau consi­deraţi un mijloc de conservare a valo­rii, dar, din păcate, oamenii se îndo­iesc, în prezent, că pot lua şi bani, şi încredere din acelaşi loc. Şi spre deosebire de acum o sută de ani, când posesorul unei bancnote primea în schimbul ei o valoare indubitabilă (câteva grame de aur), în momentul de faţă numai încrederea dă valoare banilor de hârtie...

Totuşi nu e bine să picăm în capcana că încrederea depinde în principal de dobânzi, pentru că banii sunt făcuţi doar pentru a facilita schimbul de mărfuri. Într-adevăr preţul banilor – dobânda – poate urca şi re­sur­sele pot fi alocate mai eficient, însă această idee e valabilă în con­diţiile schimbului liber de mărfuri, nu şi atunci când banii merg spre fi­nan­ţarea deficitului bugetar, care blo­chea­ză schimbul. Iar mai departe, pentru că vorbim despre bugete de stat, trebuie să subliniem că acestea sunt elaborate în instituţii politizate. Am ajuns exact la punctul care ge­ne­­rează neîncrederea: politizarea banilor.

Şi asta se întâmplă deoarece este ignorat constant avertismentul că sistemul monetar actual, în care statul tipăreşte banii, iar aceştia nu sunt legaţi de nimic substanţial, ca în epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur. Cu alte cuvinte, tendinţa autorităţilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii, cum ar fi escaladarea cheltuielilor pu­blice în preajma perioadelor electorale. În aceste condiţii, independenţa băn­ci­lor centrale este un lucru extrem de practic, fără nimic ideologic, atâta vre­me cât se doreşte stabilitatea sistemului monetar.

Ca să rezum, e indicat ca politicienii să nu mai aibă vreo legătură cu banii publici. Evident că banii tr