Aproape fiecare nou ministru al Educaţiei vine cu o nouă idee genială, o nouă paradigmă, o nouă programă.
Mai mult decât orice alt domeniu, învăţământul este, de două decenii încoace, cobaiul unor bizare experimente de laborator, cu reforme în cascadă şi radicale schimbări anuale.
Parcă şi-ar fi propus cineva să nu rămână piatră pe piatră. Aproape fiecare nou ministru vine cu o nouă idee genială, o nouă paradigmă, o nouă programă. Şi, vai!, miniştrii Învăţământului/Educaţiei (până şi numele ministerului s-a schimbat de nu ştiu câte ori) n-au fost înlocuiţi o dată la patru ani, ci mult mai des.
La mijlocul anilor '90 am stat de vorbă cu unul dintre primii deţinători ai portofoliului educaţiei. Omul era spre sfârşitul mandatului şi mi-a spus, emoţionat, că pleacă senin din scaunul ministerial, căci ştie că, „aşa cum azi pomenim de reforma Spiru Haret, aşa se va vorbi despre reforma mea!". Credea cu tărie ceea ce spunea. Azi, mă îndoiesc că sunt prea mulţi cei care ştiu cine a fost şi cu ce se ocupa. Reforma lui istorică a devenit un palimpsest refolosit la nesfârşit, înlocuită cu o altă reformă istorică, rasă şi aceea pentru a lăsa loc adevăratei reforme istorice...
Mihai Şora, Mihai Golu, Gheorghe Ştefan, Liviu Maior, Virgil Petrescu, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Alexandru Athanasiu, Mircea Miclea, Mihail Hărdău, Cristian Adomniţei, Anton Anton, Daniel Funeriu - ştie cineva să spună ce-au lăsat în urmă? Mai ştie cineva câte clase au fost obligatorii, în câte feluri s-a intrat la liceu, în câte feluri s-a dat Bacalaureatul, când şi cât au contat notele din şcoală/liceu pentru admiterea în liceu/facultate?
Majoritatea măsurilor din succesivele reforme au fost administrative, paliative şi generatoare de haos. A lipsit mereu ceva fundamental. O abordare inteligentă şi eficientă a educaţiei trebuie să răspundă foarte clar la întreb
