La scară universală, românii sunt mici impostori. Dar sunt mulţi. Când cârpaciul care se recomandă as în instalaţii sanitare vrea să dreagă şi veioza, e un impostor. Sursa: EVZ

Cu o zi înainte ca Teodor Meleşcanu să împlinească 70 de ani, agenţia de presă a statului român, adică cea plătită din banii noştri, îl intervievează omagial pe senator, rezultând un dialog-fluviu care însumează peste 24.000 de semne. Cât să umpli trei pagini de ziare pe stil nou. Textul n-a fost parcurs nici măcar de către editori, de vreme ce „o tară istorică a politicii româneşti” devine, după strecurarea unei sedile buclucaşe, „o ţară istorică...”, pervertind simpatic sensul enunţului.

Pe lângă nişte pitoreşti comparaţii privind ţinutele şi dotările militare ale dacilor şi ale romanilor de pe Columnă, interviul frapează prin titlu: „Impostura, deşi este o moştenire istorică, niciodată nu a fost ca acum”. Găseşte impostura un mediu fecund în felul de a fi al românului? Imagologia pentru toţi, aşa cum se regăseşte în manualele de şcoală primară şi de gimnaziu româneşti, lasă de înţeles că nu: nu suntem potlogari, ci extrem de cinstiţi şi ne întindem doar cât ne ţine plapuma. Coţcăreala noastră e folclor şi circulă doar oral.

Integrarea României în structurile europene, oricare ar fi ele, ilustrează însă contrariul: ţara noastră e o impostoare în marele concert european. Am fost admişi prea devreme în UE, beneficiul nostru concret fiind posibilitatea de a călători nestingheriţi, pe care am fructificat-o ocupând hălci din Spania şi din Italia, după veacuri în care nu invadasem pe nimeni. În rest, la orice parametri, nu avem ce să căutăm în Europa sub formă statală sau, în orice caz, nu la nivelul anului 2011, ci cu o jumătate de secol mai devreme.

În comparaţie cu statele occidentale, părem abia ieşiţi din război (din păcate, la noi, comunismul a ţin