La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)

Emigrasem de aproape doi ani la New York, cînd un bărbat, într-un bar din centrul Manhattan-ului, m-a numit Eurotrash (euro-gunoi). Cunoşteam termenul white trash (gunoi alb), dar îmi evoca asociaţii de idei care nu acopereau sensul acestei noţiuni, mă gîndeam la oameni de afaceri şi bancheri tineri şi zgomotoşi, care se comportă necivilizat în locuri publice. Eurotrash a fost o descoperire pentru mine. Ar fi trebuit să citesc mai des Bret Easton Ellis.

Snob, arogant şi fără să-mi fi găsit locul pe o parte sau alta a Atlanticului, astfel mă vedea acest american ameţit. Nu aveam nevoie de dicţionar pentru asta. Poate că spera că o să mă iau la bătaie cu el. Ceea ce mi se părea onorabil. Dar, încă din facultate, am descoperit că nici o insultă nu merita pierderea cîtorva dinţi. De obicei, cea mai bună soluţie este de a afişa un zîmbet prietenos. Şi asta este ceea ce am făcut. Dar cu greu mă gîndesc acum la Europa fără să-mi amintesc acest incident. Putem alege să devenim americani. Hyphenated identity (identitatea dublă) oferă multe posibilităţi. Sîntem coreeano-americani sau italo-americani sau scoţiano-americani. Pentru a deveni însă european, a trebuit să mă mut la New York.

Părinţii mei, născuţi în 1912 şi 1927 la Berlin, erau (şi sînt), dacă s-au identificat vreodată în acest sens, probabil europeni în plus de a fi evrei. Nu din idealism, ci de nevoie. Mama mea încercase