Ideea cu liderul providential din discursul doamnei Udrea la CNC al PD-L nu e noua. Providenta bantuie spectrul politic romanesc de la Cuza incoace, iar liderul providential al dumneaei conduce autoritar un popor cu o vechime de vreo doua-trei milenii, pe care saracia ultimilor ani e pe cale sa-l faca nomad.

Romanii si-au inceput deja marea migratiune spre civilizatia Vestului. Amploarea fenomenului ar lovi in moalele capului orice diriguitor constient de destinul propriului popor. Nu si la noi unde dominanta ramane politica interesului personal.

Ce e liderul providential?

Nu e vorba de dictatura. Ci de regim monoparental. Fiind un popor trecut prin necazuri si abuzuri, avem mereu doi Dumnezei, unul in cer si altul pe pamant. Arhitectura aceasta psihologica ni s-a intiparit in timp. Li s-a intiparit si altora, dar au scapat de ea pe la 1848 sau chiar mai devreme. Leacul a fost domnia legii, educatia si morala crestina.

Demnitatea, credinta ca Dumnezeu l-a facut pe roman liber n-au prins indeajuns, incat sa nu fie slugarnic fata de omul puternic. Reactia crestinului-cetatean a fost prea firava, de aceea mai marii zilei te pot face om abia dupa ce te calca in picioare. Demnitate nu pot avea decat ei.

Asertiunile de mai sus nu sunt consecinta vreunei generalizari pripite. Arareori oameni integri, bine educati si inalt instruiti au ajuns in frunte. Insa demersul lor a deceptionat mai totdeauna. Poporenii le-au interpretat respectul fata de lege si moralitatea drept slabiciuni.

De aceea, nicio reforma nu e posibila pana cand talpa tarii nu este ridicata prin cultura si civilizatie. Doar pasoptistii au facut-o, dar azi asa ceva nu mai e posibil. Putini suntem dispusi sa recunoastem ca mai avem ceva de invatat. Din contra, ne pricepem la toate. Nici cartea n-a fost intotdeauna garantia ca nu se face uz d