A ajuns România să furnizeze mercenari în conflictele de pe glob? Această întrebare apare tot mai frecvent după ce conaţionali ai noştri sunt semnalaţi în diferite regiuni ale lumii ca având ocupaţii războinice. În ultimele zile, mai multe ziare arabe au indicat prezenţa românilor printre mercenarii care apără regimul lui Muammar Gaddafi.
Războaiele din Irak şi Afganistan au readus serios în atenţie, chiar la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite, problema folosirii mercenarilor în conflicte. Teoretic, mercenarul este persoana recrutată în ţară sau străinătate pentru a lupta într-un conflict armat şi care ia parte directă la ostilităţi. Pentru acest lucru obţine avantaje personale, care îi sunt promise de o parte aflată în conflict sau în numele ei. Mercenarul nu este cetăţean al statelor părţi aflate într-un conflict şi nici nu a fost trimis în misiune oficială de statul al cărui cetăţean este. Dar lucrurile se complică în momentul în care apar în ecuaţie companiile de securitate, care sunt angajate pentru expertiza lor, inclusiv în domeniul militar. ONU vorbeşte deja în documentele sale despre privatizarea războiului şi noul actor nonstatal în conflicte: compania de securitate şi de servicii militare private. De pildă, în Irak, în perioada de "foc" existau 180 de companii private, cu 180.000 de angajaţi care furnizau servicii militarilor. Dintre aceştia, peste 48.000 erau angajaţi în zona de securitate. Comparativ, faţă de primul război din Golf, când rata militar – angajat privat era de 50/1, rata în Irak a ajuns de 1/1.
Potrivit ONU, care a folosit şi statistici ale Comandamentului Central al SUA, în Irak, majoritatea angajaţilor companiilor de securitate erau băştinaşi, aproximativ 30.000. Apoi, între 15.000 şi 20.000 de "soldaţi" ai companiilor private proveneau din Chile, Fiji, Nepal, România, Honduras, Peru, Columbia, Nigeria, Polonia, B
