Ultima fasole civilă Cum mi te-a pus Dumnezeu în faţă, fasolică, ecumenică plantă, alături de o mămăligă aurie, fără boţuri, ca să pot vorbi netulburat cu cumătrul Milică, poliţistul, cum nu am mai făcut-o niciodată. De un mare poet te învredniceşti, tu, luată la mişto plantă de rând, să-ţi laude virtuţile nebănuite. Căci neasemuită clipă este aceea când, mâncând fasole cu pistolul la tâmplă, din întristarea ta ieşi afară şi haina amăgitoare a nepăsării o îmbraci.
Mănânc şi râd. Să nu se vadă ce vârtej de venin e în mine. Mi-a venit ideea, la prima înghiţitură din fasolea doamnei Mela, că trebuie să nu las nicio clipă să răzbată din mine spaima, deruta, umilinţa. Să nu se vadă. Să nu le dau poliţiştilor satisfacţia asta. Fiindcă ştiu că ei se hrănesc cu frica mea şi se îndulcesc mângâindu-mă cu mărinimie pe creştet, umblând cu mine de mânuţă pe lângă regulament, pe bordură. Ştiu. Am închis ochii şi i-am văzut cum înfulecă ezitările mele, cum îmi halesc din aer cu limba, ca broaştele, cuvintele tremurate, oftaturile, gesturile nesigure. Familia cu epoleţi a urcat să fasolizeze la etaj, eu am rămas aici, păzit de Milică. Să aflu de la el adevărul. Lăudată fii, mirabilă sămânţă, care alt gând nu porţi decât acela de a deveni iahnie. Şi care bucurie îi aduci umilului pământean apropiindu-i, în clipe de restrişte, cumătrul. Că unde cumătru nu e, nimic nu e.
– Cumetre, eu vreau ca să îţi spun adevărul, mi-a şoptit Milică de cum am rămas doar noi în biroul comandantului.
Eu am început să mănânc, el nici nu s-a atins de farfurie, a împins-o într-o parte ca să aibă loc să-şi aşeze coatele, să suporte mai bine greutatea adevărului pe care urma să mi-l dezvăluie.
– Cumetre, ăştia mi-au spus să nu îţi spun, dar eu îţi spun, că eşti cumătrul meu. Ei au vrut să te ducă aşa, cu vorba, să nu te sperii şi să faci vreo prostie, cine ştie ce.
