Minestrone vine de la latinescul „minus” sau „minor”, adică mai puţin, apelativ folosit pentru servitori, care erau consideraţi subordonaţi. Prin urmare, minestrone vine de la latinul „minestrare” sau ceea ce este servit (adică asta este ce se mănâncă şi nimic mai mult!).
Cele mai vechi date privind supa minestrone datează din perioada de expansiune a triburilor latine ale Romei în ceea ce va deveni Republica Romană şi mai târziu Imperiul Roman. Dieta era vegetariană „prin necesitate” şi era compusă, mai ales, din legume precum ceapă, linte, varză, usturoi, fasole Fava, ciuperci, morcovi, sparanghel şi napi. În această perioadă, principalul fel de mâncare al unei mese era „pulte”, un terci simplu făcut din făină de alac fiartă în apă sărată, la care se adăugau orice legume avute la îndemână. În secolul al II-lea î.Hr., Roma a cucerit Italia, monopolizând reţelele de drumuri comerciale, astfel o mare diversitate de produse au inundat piaţa. Aceasta a dus la diversificarea dietei, mai ales prin introducerea cărnii, folosită inclusiv la supe. Făina de alac a fost eliminată din supe, pâinea fiind introdusă de greci în alimentaţia romanilor, Roma deschizând primele „fornaio” sau brutării în anul 171 î.Hr., iar „pulte” a devenit mâncarea săracilor. Cu toate acestea, vechii romani au recunoscut beneficiile unei diete frugale (de la latinescul fruges – numele comun dat cerealelor, legumelor şi leguminoaselor) şi ale unor supe de legume.
Cartea de bucate a lui Marcus Apicius, „De Re Coquinaria”, descria o supă romană datând din anul 30 d.Hr., făcută din cereale farro, năut, fasole Fava, ceapă, usturoi, grăsime şi verdeaţă aruncată deasupra. Se spune că armata romană a mărşăluit având ca hrană minestrone şi paste cu ceci (un fel european de fasole cu paste).
Totuşi, tradiţia de a nu pierde obiceiurile rurale continuă şi astăzi, iar minestrone este cunoscut
