Mi-aş fi dorit ca iniţiativa legislativă a guvernului pentru modificarea Codului Muncii să atragă discuţii serioase, cu argumente bine fundamentate, într-o direcţie sau cealaltă. Sursa: CODRIN PRISECARU
Mi-aş fi dorit, dar m-ar fi mirat să se întâmple aşa ceva. Iar asta nu numai pentru faptul că aşa este de regulă înţeleasă politica pe malurile Dâmboviţei. În cazul de faţă, opoziţia faţă de schimbările propuse nu poate fi decât umorală, iar argumentele - jalnice etichete, de genul "sclavagism" sau alte năzbâtii proletcultiste.
Mărturisesc chiar că sunt impresionat de îndârjirea cu care liderii de sindicat - unii dintre ei, înţepeniţi pe scaunele lor de decenii - îşi apără "drepturile câştigate". Desigur, este vorba de fapt doar despre drepturile lor, nu ale celor pe care ar trebui să-i reprezinte. La urma urmei, avem vreo 4 milioane de salariaţi, dar avem şi peste două milioane de cetăţeni care şi-au luat lumea în cap, sătui de atâta "protecţie socială", şi mai avem şi vreun milion şi jumătate care muncesc la negru, deci nu au de fapt niciun drept. Aceste cifre arată până la urmă zdrobitorul eşec al politicii promovate de sindicate - cu largul sprijin al unor politicieni care fie nu sunt în stare să înţeleagă că lumea s-a mai schimbat din vremea lui Marx, fie pur şi simplu au nevoie de cetăţeni săraci ca să-şi păstreze mizerele lor privilegii.
Hai să încercăm să vedem lucrurile şi din altă perspectivă: din 1990 încoace, legislaţia muncii s-a schimbat doar pentru a creşte protecţia socială la locul de muncă, pentru a limita drepturile angajatorilor în favoarea angajaţilor - în totală contradicţie cu ce se întâmplă în Europa şi în lume. După ultimele modificări, introduse în 2007 de guvernarea intitulată liberală, nu cred să mai fi rămas în legislaţie un singur lucru care să nu fie pe placul sindicatelor. Rezultatul este cel normal: e
