Discurs rostit cu ocazia acordării titlului doctor honoris causa de către Universitatea Politehnică
În ultimii ani, am fost deseori provocat, în situaţii considerate critice, să mă pronunţ, în tripla postură de om de ştiinţă, de reprezentant al societăţii civile şi de om de stat asupra stării naţiunii şi asupra viitorului ei.
Mi-am amintit că la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, generalul Marshall, însărcinat cu elaborarea unui plan de reconstrucţie a Europei devastate, credea că gânditorii Greciei antice ar găsi soluţii mai bune decât oamenii politici contemporani şi m-am oprit asupra mitului lui Tezeu, salvatorul cetăţii Atena, în interpretarea lui André Gide.
André Gide a scris eseul Tezeu în 1946, în amurgul vieţii sale, într-o Franţă marcată de pierderi economice şi umane, sfâşiată între euforia victoriei şi umilinţa colaboraţionismului, încercând să transmită un mesaj de redresare plecând de la individ la cetate şi de la cetate la umanitate.
La prima lectură, prin anii '70, am văzut în Tezeu un ghid de formare umană: „Trebuie mai întâi să înţelegi cine eşti"... „Fii om. Dovedeşte-te în stare să arăţi semenilor tăi ce poate să fie şi ce îşi poate pune în minte să devină omul dintre ei"... „Sunt pe lume fapte mari de săvârşit. Făureşte-te!"... „Să socoţi mereu că a trândăvi înseamnă a trăda"... „Nu este destul să fii şi apoi să fi fost, ci trebuie să laşi ceva în urma ta, să te porţi astfel încât nimic să nu se curme prin tine".
Mai aproape în timp, mi s-a părut semnificativ episodul Labirintului, în care locul central îl ocupă Dedal, cărturar, constructor, inginer mecanic şi chimist, nu luptătorul Tezeu. Dedal defineşte „labirintul" ca un loc cu grădini neîmprejmuite, care dau unele în altele, astfel încât Monstrul să nu fie propriu zis închis în ele, dar din care nici să nu poată ieşi. La fel, cei intraţi în labirint, ma
