Să ne aducem aminte cîteva secvențe de acum douăzeci de ani. FSN-ul, ca „emanație a revoluției“, devenea partid politic. Cîștiga alegerile democratice din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare. Partidele istorice, reinventate după 1989, dădeau din colț în colț. Cel mai colțos era PNȚCD, Corneliu Coposu era un reper, ca și regele Mihai. Traian Băsescu era un dulce om politic de duzină pus pe făcut carieră. Iar PNL-ul deja schimba bezele cu noua putere (în Guvernul Stolojan, PNL a dat cîțiva miniștri, dintre care Mircea Ionescu-Quintus promitea „procesul comunismului“, restul erau „de coloratură“, care mai de care mai mototoli). Petre Roman a demisionat după mineriada din septembrie 1991. Oare de ce taman el, ne întrebăm noi, cu ce se făcuse vinovat Petre Roman ca să iasă dintr-un joc unde el dădea o oarecare față la ceea ce alde Ion Iliescu, Măgureanu, Gherman&Co aranjau pe la spate? Plecarea lui Petre Roman din FSN dă naștere unei formațiuni – tot de stînga, căci, pe vremea aceea, era greu să devii popular peste noapte… – numite Partidul Democrat (FSN). Nici vorbă de anticomunism, condamnare, reforme și măsuri dure de dreapta. Uităm prea repede. O terapie-șoc, precum cea pusă în practică de Balcerowitz în Polonia, ar fi produs economii de miliarde și miliarde de dolari în următorii 15 ani. Bani care s-au dus aiurea sau unde trebuia. Noua formațiune venea cam cu aceleași melodii pesediste, doar că propunea o echipă mai tînără. Vechea gardă postcomunistă era înlocuită de una cu stagii uteciste. Greu de demarcat granițele dintre cei care proveneau din grupul de la Trocadero – un restaurant unde își făceau veacul tinerii ce avuseseră acces, în vremea comunismului, la diverse burse în Occident – și cei puiați la Academia „Ștefan Gheorghiu“, baza ideologică a PCR. În rest, nimic definitoriu la PD (FSN), nici o strategie de cursă lungă. GDS și revista 22, condusă de