Mai avea câţiva paşi. Deja o putea vedea… Zâmbetul ei amar îl întâmpina ca în fiecare zi. Nici nu tresări la auzul paşilor lui… A ajuns lângă ea şi a pus jos geanta ce îi rupsese umărul.

- Sărut mâna!

În timp ce se apleca să o sărute cu adevărat văzu că încă purta şiragul de mătănii de la el. Se bucură, aşa cum făcea la fiecare gest al ei care-i dădea speranţe, oricât de mic şi oricât de mici. Scoase un casetofon vechi, îl puse pe o bordură şi apoi se aşeză şi el. Privi din nou în sus, spre ea… - Sunt rupt. Nu mai pot de oboseală. Nu am dormit mai de loc, aşa că nu te supăra, dar azi plec imediat ce ascultăm asta şi îţi povestesc. Am fost ieri cu flori la ea. Nu îţi mai spun cât de ridicol a fost. Te-am invidiat că tu eşti deja în pământ. Nici nu s-a uitat la ele. Mi-a mulţumit şi le-a pus într-o glastră cu altele. În timp ce căutam un cuvânt ce ar putea porni o conversaţie, am văzut că în vază erau număr par. Am zis ”Moarte! Clar un semn de la tine! Va fi bine!”, dar nimic! Doamne, cât semănaţi! Nici măcar nu a tresărit când am ieşit. Nu mai ştiu ce să fac. Tu eşti ca ea, de ce nu mă ajuţi? Dă-mi un semn. De aia vin la tine, eşti singura care o poţi înţelege… Se ridică greu. Puse casetofonul înapoi în geantă. Plecă fără să salute. Cine salută o statuie? Poate doar cel care iubeşte o altă statuie… Da. Întoarse capul şi spuse: - Sărut mâna. Mai vin. Nu putea să jure, dar mergând pe alee simţi doi ochi negri şi reci, precum marmura, urmărindu-l cum se îndepărtează… ăsta o fi semnul aşteptat? Să ia mâine alte flori? Text: Alecu Racoviceanu / Foto: Alex Mazilu

Mai avea câţiva paşi. Deja o putea vedea… Zâmbetul ei amar îl întâmpina ca în fiecare zi. Nici nu tresări la auzul paşilor lui… A ajuns lângă ea şi a pus jos geanta ce îi rupsese umărul.

- Sărut mâna!

În timp ce se apleca să o sărute cu adevărat văzu că încă purta şiragul de mătăn