Profesorul Carol Iancu mă onorează, în Observator cultural (nr. 564, 24 februarie-2 martie 2011), cu un răspuns etalat pe nu mai puțin de două pagini de revistă, pe care le începe, după expresia domniei sale, cu „alegații“ (ceea ce, în bună limbă română, s-ar putea traduce ca: acuzații neprobate). Neprobate fiindcă nu văd nici un interes în a „discredita rolul istoric jucat“ de Alexandru Șafran sau de a „afecta reputația de istoric“, și încă printr-o „voință tenace de denigrare“, a profesorului de la Montpellier. Cu atît mai mult cu cît – îi dau toată dreptatea – domeniile noastre de cercetare profesională nu se întîlnesc pe perioada anilor 1940-1944, insinuarea vreunei competiții între noi fiind absurdă ab initio. Recenzia mea se referea strict la o metodologie contestabilă de cercetare utilizată în structurarea volumului domniei sale (Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Culegere de documente. 1940-1944, Editura Hasefer, 2010) și la o serie de omisiuni inacceptabile din partea unui cercetător universitar presupus a forma generații noi de istorici. Menirea unei recenzii este, între altele, de a evidenția elementele originale ale unei lucrări, de a stîrni o dezbatere în jurul unor aprecieri sau mărturii controversate, de a corecta, eventual, anumite erori.Poate fi o catastrofă neterminată? Este ceea ce am și făcut, semnalînd că mărturiile scrise de rabinul Șafran la distanță de mai bine de patru decenii după Holocaust au fost de la bun început controversate, că însuși editorul lor, cercetătorul Jean Ancel („uitat“ de profesorul de la Montpellier, care își amintește totuși, pro domo, doar că istoricul de la Ierusalim a editat memoriile lui Wilhelm Filderman), a dus cercetarea mai departe, ajungînd la concluzii diametral opuse despre rolul jucat de Șafran în anii Holocaustului din România. Pînă una-alta, același Jean Ancel este autorul celei mai impo