Două coordonate par să marcheze intenția care stă la baza elaborării volumului semnat de Felician Pop și Robert László, Istoria secretă a Sătmarului (Editura Citadela, Satu Mare, 2010, 214 p.). Prima dintre ele este aceea de a releva, în cuprinsul evocărilor pe care le cuprinde, anumite „secrete“ ale trecutului. Cea de-a doua se referă la interesul valorizator pentru istoria locală și zonală a regiunii căreia, după propria declarație, îi aparțin autorii. Cele douăzeci și cinci de scurte capitole par a dezvălui secrete prin familiaritatea mai mică a marelui public cu ele, și nu prin aduceri la lumină de taine ezoterice, păzite cu grijă de vreo castă de fervenți, însă discreți, inițiați. În acest sens, întreaga istorie românească este plină de nenumărate „secrete“, dintre cele mici și cele mari, chiar dacă multe dintre ele ar putea face obiectul unei rubrici de curiozități și de popularizare de tipul „Știați că…?“. Remarca nu vrea să diminueze în nici un fel restituirea unor detalii de istorie din această categorie, capabile să stîrnească atenția atunci cînd sînt fapte puternic colorate și nu cad sub incidența generalităților regăsibile prin sintezele elaborate de la mare altitudine. Ea semnalează, în schimb, opțiunea voluntară pentru o formulă socotită de mare atractivitate, urmărindu-se stîrnirea interesului sătmărenilor pentru propriul lor trecut. Numai că, în ciuda faptului că semnăturile autorilor recomandă colaborarea dintre un român și un maghiar, toate subiectele sînt… românești, ceea ce falsifică prin parțialitate, în mod vădit, fie și involuntar, istoria zonei. Nu este de uitat că, vreme de un mileniu, Sătmarul a fost sub diverse stăpîniri: maghiară, otomană și austriacă, românii fiind minoritari politic. Să nu prea fi lăsat urme de nici un fel vechile dominații? Ar fi cu adevărat de mirare. Toate secretele de prin părțile locului sînt, deci, româneș