Într-o scenă-cheie din Cînd ne vom întoarce, un roman absolut remarcabil publicat de un autor pe cît de discret, pe atît de performant (Radu Mareş), două personaje poartă o discuţie care nu e nici prima, nici ultima lor rundă dialogal-confesivă.

Protagonistul cărţii, Gavril M., devine aici personajul nr. 2; întrucît celălalt, Iliuţă zis Călugăraşul, are un vechi ascendent asupra lui. Călugăraşul, întîlnind mulţi oameni, vrea să-i tragă spre partea lor bună. Căci acest Iliuţă este un om de o curăţenie interioară neverosimilă, aproape un sfînt local. Nici Gavril M. nu e om rău (dimpotrivă), însă la sufletul lui se ajunge mult mai greu. E un ins retractil şi încăpăţînat, interiorizat şi expansiv numai cu cîţiva prieteni dragi. Fiul de ţăran dat la şcoli, orfan de tată din copilărie şi care a trebuit să înveţe şi să muncească, să strîngă din dinţi ani buni pînă a apărea sub ochii cititorului, ca administrator al unei ferme de la marginea României Mari (sîntem undeva în anii 1935-1936), vorbeşte deci rar; dar atunci cînd o face...

Să vedem însă ce povesteşte şi ce susţine Călugăraşul: „Odată, Ştir Aurel ţinuse morţiş să-l ia cu un grup mai mare de studenţi şi elevi din clasele mari, adunaţi ca să meargă la biserică şi să se roage pentru Căpitan, care iarăşi era la închisoare – Căpitanul sau altcineva, doi sau trei inşi care tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine...”; „Li se alăturase însă în alte dăţi, la cîte un hram sau la hore, unde mergeau de asemenea în grupuri mari pline de veselia violentă şi contagioasă pe care o manifestau şi în defilările lor. Nu, nu despre nepricepere e vorba!... Îi era cunoscut, pentru că îi auzise şi pe oamenii din sat, în copilărie, vorbind pe şanţ, despre faptul că toţi jidanii vînd pe datorie holeră falsificată, numai că el nu intra niciodată în crîşmele lor. Cineva, o întrupare de aer parcă, atotputernică, făcea să