Cutremurul înregistrat în Japonia prezintă toate condiţiile propice creării unor astfel de valuri gigantice: o magnitudine foarte mare, estimată la 8,9, potrivit Institutului american de geofizică (USGS), şi o origine submarină, la 24,4 kilometri adâncime.
Unda valului, generată de şocul seismic, creşte în energie de fiecare dată când loveşte platoul submarin.
În punctul său de formare, un tsunami nu generează decât valuri mici distanţate între ele foarte mult. Dar pe măsură ce aceste valuri se îndreaptă spre ţărm, cu o viteză de aproximativ 800 de kilometri, fundul oceanului se înalţă, concentrând energia vehiculată de tsunami. Valurile îşi încetinesc viteza, se apropie şi înălţimea lor creşte foarte mult, putând atinge peste 20 de metri.
Deoarece atunci când se propagă în apă, o undă pierde foarte puţină energie, ea se poate deplasa pe distanţe considerabile şi poate lovi ţărmuri situate la mii de kilometri distanţă.
Astfel, în 1960, un cutremur cu magnitudinea 9,5 în Chile a declanşat un tsunami devastator care a atins coastele Japoniei.
Principalele ţări cu deschidere la Oceanul Pacific îşi coordonează observaţiile pentru a preveni pericolele pe care le reprezintă aceste valuri oceanice. Un centru de alertă pentru tsunami centralizează informaţiile la Hawaii, în Statele Unite.
Cele mai multe valuri seismice se produc după un cutremur, dar există şi alte origini posibile:avalanşele submarine, uneori declanşate de cutremure precum cel din Papua Noua Guinee în 1998 (2.000 de morţi), explozia unui vulcan, ca acela din Krakatoa - insulă între Java şi Sumatra (36.400 de morţi în august 1883), şi căderea unui asteroid în apă.
Valuri de dimensiuni mai mici pot fi provocate de asemenea de fenomene meteorologice, în special schimbările violente de temperatură.
La 26 decembrie 2004, ţărmurile a circa zece ţări din Asia de Sud-Est
