Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât prin decizie definitivă și irevocabilă că vicepreședintele Senatului, Dan Voiculescu a fost colaborator al Securității. Hotărârea nu are efecte practice deoarece nici lucrătorilor, nici colaboratorilor Securității, nici foştilor lideri comunişti nu le este interzis să ocupe funcții publice. Singura problemă ce ar putea apărea este declarația pe proprie-răspundere privind (ne)colaborarea cu Securitatea pe care este obligat să o dea fiecare parlamentar. Dacă un deputat sau senator declară că nu a colaborat cu Securitatea, iar CNSAS dovedește în instanță că a minţit, declarația devine fals în acte publice și poate declanșa urmărirea penală. Se pare însă că Dan Voiculescu a fost prudent şi la începutul legislaturii 2008-2012 a menţionat că se afla în proces cu CNSAS pe această temă. Deci și din acest punct de vedere, lucrurile sunt aproape de punct.

De ce insistă însă Dan Voiculescu să ajungă la CEDO? De ce lideri PDL de calibru mai mare sau mai mic s-au aliniat disciplinați în poligon lovind în rafale PNL, aliat al Partidului Conservator fondat de Dan Voiculescu? De ce ne privește cazul Voiculescu?

În aceste zile discutăm inevitabil despre penuria de cartofi provocată de un „agent” (patogen) străin sau despre prețul nepermis de mare al combustibililor din cauza unor „vânduți” din interior sau despre acuzaţiile marxist-leniniste ale guvernului că sindicatele şi patronatele nu s-ar fi putut înţelege niciodată asupra Codului Muncii (sunt doar duşmani de clasă…sic!) aşa că a fost nevoit să treacă peste Parlament printr-o a unsprezecea asumare a răspunderii. Sau discutăm periodic despre cei câţiva kilometri de drum inauguraţi în ceremonii cu panglici şi foarfeci ca pe vremea Împuşcatului. Dar undeva înăuntru, între ştirile momentului şi reflexele condiţionate de dictatură şi şlefuite de frustrările tranziţiei, se