A trecut deja aproape o lună de la intrarea în vigoare a Legii Educației Naționale și efectele au început să se simtă. Haotic, deocamdată. E multă nesiguranță, sînt nervi mulți, lumea nu știe ce să facă. Sînt destule lucruri care mă nedumeresc. În primul rînd, graba nedelicată cu care s-a pus în aplicare pensionarea la șaizeci și cinci de ani în universități. De ce nu se putea aștepta terminarea semestrului mi-e greu să înțeleg. E urît, e meschin, e lipsit de respect să îi anunți pe oameni că trebuie să-și facă dosarul de pensie în mijlocul cursului și să aștepți de la ei să intre în continuare la clasă, plătiți de-acum cu ora. Știu că erau mulți „profesori“ care oricum nu-și meritau titlul, darmite prelungirea activității peste vîrsta legiuită; dar există și foarte mulți a căror plecare lasă un gol extrem de greu de umplut. Îi socotim victime colaterale și trecem cu buldozerul peste ei? Nu-mi vine să cred că la baza unei asemenea decizii pripite a stat vreun calcul economic. Economie se face, desigur, dar nu atît de mare: orele respective rămîn în norme de profesor sau de conferențiar și tot trebuie plătite. În schimb, se pare că profesorii care au împlinit vîrsta de pensionare și au o funcție de conducere, inclusiv șefia de catedră, pot rămîne pînă la sfîrșitul anului școlar. Ciudat, din moment ce catedrele nu mai există prin noua lege și facultățile trebuie reorganizate. În plus, plecarea asta intempestivă a multor profesori, unii dintre ei membri ai școlilor doctorale, pune multe probleme administrative – insolubile în lipsa unor instrucțiuni și metodologii clare care întîrzie să apară. Cu asemenea inadvertențe și procedee neelegante, nu-i de mirare că, în scrierea noilor carte universitare, la ordinea zilei acum, preocuparea centrală pare să fie „cum fentăm legea“. Dacă profesorii de șaizeci și cinci de ani sînt obligați să iasă la pensie dacă nu sînt cad