Daca regizorul ar fi pastrat la montaj replica: "Nu-i de-ajuns sa vorbim cu subiect si predicat; traim in capul nostru", ar fi mutat concluzia in debutul filmului, iar restul de 2h59:50 ar fi fost o lunga demonstratie a imposibilitatii comunicarii dintre oameni. Replica n-ar fi schimbat, insa, prea multe. Cu sau fara ea, "Aurora" e manusa pe care Cristi Puiu o arunca nu atat spectatorului, cat sie insusi.
Nu mai e o noutate ca, daca n-ar fi existat Cristi Puiu, poate n-ar fi existat nici (pardon de expresie) Noul Val sau nu in forma aceasta si nu acum. "Marfa si banii" (2001) si, mai ales, "Moartea domnului Lazarescu" (2005) au influentat marea majoritate a colegilor de generaţie (si nu doar pe ei) si aproape toate filmele realizate din 2005 incoace (scurte sau lungi, bune sau rele) poarta marca Puiu.
Era firesc, deci, ca seful de generatie sa (isi) ridice cu al treilea film si mai sus stacheta. "Aurora" nu mi se pare, insa, mai bun decat "Moartea domnului Lazarescu", desi e mult mai provocator.
E un mers pe sarma fara plasa de protectie si o afirmare egotica a suprematiei artistului/creatorului de cinema, in contradictie cu ideea cunoasterii prin intermediul cinematografului, a lepadarii de piei ca o ceapa sau a sondarii realitatii prin arta.
Filmul are in centru un barbat din zilele noastre, Viorel, un inginer care a divortat de curand si care are doua fetite. Un om obisnuit confruntat, dupa cum putem banui din atitudinea sa, cu o depresie profunda.
Regizorul il urmareste in actiuni normale, banale chiar, prezentate intentionat in cadre lungi, aparent fara sens, precum si in momente care acumuleaza o tensiune latenta.
Unul dintre acestea ar fi atunci cand eroul achizitioneaza o pusca sau cand face exercitii cu ea prin casa, indreptand teava spre sine. Nu mai e o noutate pentru nimeni (regiz
