După întunecatul, apocalipticul volum Urcarea muntelui (1985), în care, înfruntînd cenzura ceaușistă, își asuma dramatic implicarea în datele realului și ale istoriei (deopotrivă sacre și contemporane), Ileana Mălăncioiu nu a mai publicat nici o nouă carte de versuri, deși a continuat să tipărească poeme inedite în antologii și în deceniile postdecembriste. Deloc favorabile poeziei înalte, vremurile au făcut-o să coboare în agora și să se îndrepte spre eseistica și publicistica de atitudine, unde vădește – ca și în cazul poeziei – aceeași personalitate de Antigonă aspră, în răspăr cu tendințele dominante, fie ele moral-politice sau literare. Așezată, de regulă, în relație cu lirismul unor Bacovia, Blaga și Vasile Voiculescu sau (mai întemeiat, poate) Emil Botta, poezia nocturnă, tragică și metafizică a autoarei Păsării tăiate nu prezintă similitudini majore cu cele ale colegilor de generație „șaizecistă“, nu are descendenți literari (cu excepția relativă a echinoxistului Aurel Pantea), nici nu cadrează cu ipostazele consacrate ale „poeziei feminine“ de orice fel. Singurătatea ei e aproape deplină – și asumată. Fidelă propriilor căutări și obsesii, semn al unei interiorități puternice și nedispuse la concesii facile, Ileana Mălăncioiu sfidează módele, inovînd exclusiv în interiorul propriei formule – deloc revoluționare – și rezistînd cu superbie cîntecelor de sirenă ale postmodernismului. Izvorît din concretul existențial cel mai acut, lirismul ei transfigurează contingentul, marcînd o „întoarcere a tragicului“ prin adîncirea într-o „memorie anonimă“ străbătută de motive folclorice, arhaice, antice, biblice ș.a.m.d. O asemenea atitudine indică o supunere clasică față de Canon și de Lege, trimițînd, implicit, la o anume universalitate. Numai că „supunerea“ în speță pare una menită să pună mai bine în scenă nevoia de transgresiune metafizică și o sensibilitate