Mă uit la formidabila luptă care se dă în Partidul Liberal Democrat şi mă întreb mereu de ce liderii politici români se simt datori să facă toate greşelile celor dinainte, plus câteva ale lor, ca să fie originali. Situaţia PDL este într-adevăr stranie. Partidul este la guvernare, are majoritatea în parlament, are preşedinţia şi o treime din puterea locală din România. PDL poate numi miniştri, ambasadori, directori, procurori, poate dispune de bugetul ţării de acum şi de cele mult viitoare prin împrumuturi fără număr. Şi totuşi, în sondaje este pur şi simplu prăbuşit, stând mai rău decât PNŢCD cu un an înainte de alegerile din 2000. Iar PNŢCD a dispărut de pe scena parlamentară a României şi e greu de crezut că va mai apărea din nou. De aici, oamenii - altfel inteligenţi şi instruiţi - trag concluzia că PDL trebuie să se transforme radical pentru a evita destinul ţărăniştilor. Am mai auzit această poveste şi parcă o spunem din nou la gura sobei. Acelaşi val reformist cuprinsese şi PSD în iunie 2004, când publicul l-a perceput înfrânt în alegerile locale, deşi avusese cea mai bună performanţă electorală din 1992 şi până atunci. Se vorbea de un nou partid, de schimbarea primului-ministru, de o comisie de integritate care să cureţe rândurile corupte ale activiştilor şi militanţilor.

Sebastian Lăzăroiu, unul dintre cei mai buni sociologi pe care îi are România la ora actuală, crede mai întâi că PDL e dus pe copcă şi că e nevoie de un nou partid: mai curat, mai cinstit, mai vioi. Cristian Ghinea, un comentator politic şi social de clasă superioară, se apucă să facă proiectul unui nou partid şi provoacă dezbateri pe internet - cum ar fi ca în Poiana lui Iocan electronică, adică fără nici un fel de legătură cu lumea reală. Îl secondează Dan Tapalagă, probabil unul dintre cei mai profunzi „scriitori la ziar“, în ciuda depresiei şi pesimismului devastator pe care le tran