Scrisul Ludmilei Uliţkaia coboară în sufletele oamenilor simpli care îşi caută fericirea.

Ca orice bărbat care se respectă în relaţiile cu femeile (generos şi laş, în acelaşi timp), mi-am făcut un cadou la început de martie, Luna Femeii. Am citit volumul de nuvele „Cei dintâi şi cei de pe urmă", de Ludmila Uliţkaia, scriitoare rusă contemporană. (Cartea a apărut la Editura Humanitas, în traducerea excelentă a doamnei Gabriela Russo. Mereu îi uităm pe traducători când îi lăudăm pe scriitorii traduşi la noi.)

N-am nimerit din întâmplare peste cartea Ludmilei Uliţkaia. Am mai citit „Al dumneavoastră sincer, Şurik", un roman care m-a entuziasmat. Personajele lui Uliţkaia se mişcă dezinvolt în anii de glorie ai regimului sovietic. În nicio clipă nu se simte suferinţa acestora din cauza privaţiunilor sistemului totalitar. Scrisul lui Uliţkaia coboară în sufletele oamenilor simpli care iubesc, muncesc, se bucură, suferă şi îşi caută fericirea.

Nuvela mea preferată se numeşte „Femeile de pe plaiurile ruse...". Trei rusoaice sărite de 40 de ani se întâlnesc la New York, în 1990. Ce altceva pot să facă nişte femei, care nu s-au văzut de mai bine de 10 ani, decât să mănânce brânză franţuzească, somon, să bea votcă şi să vorbească despre bărbaţi? Poate părea dizgraţiosă o femeie cherchelită. Paradoxal, cele trei personaje îşi câştigă farmecul prin băutură.

Sunt femei care au dus-o greu lângă bărbaţii lor, care au tras serios la măsea. „Dar te culci cu el, Emma? Cu beţivanul ăsta?", o întreabă Margot pe prietena sa venită de la Moscova. Iar Emma îi răspunde cu patimă despre iubitul său, bărbat însurat şi cu familie: „Cum adică? Păi, nu l-am văzut treaz în opt ani, poate, de două ori. Nu-i niciodată treaz. N-are a face că-i beat ori treaz. E bărbat până-n măduva oaselor." Şi Margot îşi aminteşte de bărbatul de care a divorţat de trei ani, be