Chiar şi acum, confruntată cu acel ceva care pe alţii, printre care şi pe noi, i-ar fi distrus, Japonia dă sentimentul reconfortant că nu există nici bombă atomică, nici tsunami care să o poată scufunda.

Are dreptate scriitorul britanic Will Self:

„S-a ajuns la un soi de pornografie a cutremurelor - zeci de cadre cu clădiri tremurând ca în plin orgasm, la care noi stăm şi ne uităm din mijlocul unei siguranţe călduţe. Dacă ne gândim la impactul pe care l-a avut cutremurul din Lisabona, în 1755, asupra conştiinţei pan-europene (asupra unor scriitori ca Voltaire, de pildă), vom înţelege că a dispărut genul acela de cosmologie iudeo-creştină în care orice eveniment grav era perceput ca o pedeapsă de la Dumnezeu".

Cronicarii apocalipsei din Japonia contabilizează tot: morţii, zborurile anulate, replicile, înălţimea valurilor. Totuşi, nicio emoţie nu reuşeşte să însoţească această brutală reducere a omului la esenţa sa - omul este muritor. Cronicarii apocalipsei îşi joacă şi patetismul, şi panica. De ce? Intimitatea cu tragedia anihilează capacitatea jurnalistului de a rămâne, întâi, totuşi, om? Importanţa condiţiei de invitat în emisiunile televizate anulează posibilitatea compasiunii netrucate? Repetat obsesiv, morbidul se banalizează? În absenţa oricărui Dumnezeu, mediatizarea, în loc să favorizeze binele, accelerează răul? Dacă unu din cinci români suferă de depresie, ceilalţi patru suferă de prostie jovială?

E adevărat că omul nu poate învinge forţe ca aceea care a lovit în Pacific şi că siguranţa este o iluzie modernă, în general foarte periculoasă. Decorurile, chiar şi cele postmoderne, rămân fragile. Ce poate face însă omul, japonezii au făcut deja: să construiască o societate supusă regulilor, să nu îşi piardă nici demnitatea, nici firea în lupta cu natura. Chiar şi acum, confruntată cu acel ceva care pe alţii, printre care şi pe n