Ador femeile care adoră hainele. Pe cele care dezvoltă obsesii aproape religioase pentru obiectele de vestimentaţie pe care le au în garderobă şi îşi gândesc o ţinută pornind de la prima agrafă şi terminând cu ultima linie, abia punctată, pe modelul dressurilor. Pe cele care îşi asortează lenjeria intimă la restul outfit-ului, deşi, cel mai probabil, doar oglinda din dormitor va fi martorul străduinţei lor, în timpul ritualului de dezbrăcare.

O ţinută atent asamblată are valoarea incitantă a unei armuri, a unei centuri de castitate. Alain Robbe-Grillet descria în scandalosul său „Roman sentimetal” pasiunea deviantă a unor pedofili, de a învârti cheia în lacătul hamului de castitate al unor minore din casele de toleranţă. Scopul era doar să audă sunetul declick-ului. Mai mult nu le era permis, dar faptul că aveau, pentru câteva secunde, puterea cheilor, le conferea un sentiment aproape mistic.

Acelaşi lucru mi-l inspiră vestalele zeului modei. Ştii dinainte că n-ai să le sfâşii hainele. Fie pasiunea cât de mare, ai să aştepţi, surescitat, să-şi aşeze cămaşa Chloe pe scaunul de lângă pat, ca nu cumva să se şifoneze. Eşti conştient că n-o să sacrifice, niciodată, stilul în favoarea sexualităţii fruste, afişate opulent. Dar tocmai aici e plusul. O dată ce armura e dată jos şi aliniată la dungă, nu vor concede decât o dăruire totală, prelungă, vulnerabilă. Pentru că e o dăruire calculată şi asumată, cu dezlegare de la Papa Lagerfeld şi rugăciuni de veghere binecuvântată către McQueen, care e în Ceruri. Pe scurt, spun că femeilor pasionate de modă le place atât de mult să fie îmbrăcate, încât dezbrăcarea alături de un altul devine o chestiune de un voluntarism extrem de sexual.

Apoi, cred că femeile cu dragoste de modă şi stil au fost prea abitir nedreptăţite de toţi cei care s-au îndeletnicit cu scrisul despre ele. Revistele lor sunt catalogate drept