În satul Patricheni din comuna Pânceşti se coace de ani de zile o legendă. Se face că sus, în Rai, Dumnezeu veghează un şantier în care bărbaţii trebăluiesc ca într-un furnicar. Cei mai mulţi vin din „satul văduvelor", sunt harnici şi „frumoşi de a pus moartea ochii pe ei". Şi-au lăsat femeile care ies pe înserate pe uliţe şi şuşotesc despre Gaddafi, Apocalipsă, bolile copiilor şi cordele de legat viţa-de-vie.

Sunt 27 la număr, toate văduve, cu ochii albiţi de vreme şi umerii împovăraţi. Vorbele însă ies ca boabele dintr-o morişcă. Aşa se face că Patricheni e, până la urmă, satul văduvelor vesele.

Dimineaţa, după ce căţeii fideli latră, iar găinile cotcodăcesc a foame, Eugenia, Măriuca şi Zâna ies afară, hrănesc vietăţile şi apoi se adună în faţa sobei, la Măriuca în casă. Aici îşi sorb cafeaua cu buze ţuguiate şi pălăvrăgesc despre vreme, vise care „să piară cu noaptea", despre cei câţiva copii din sat şi tot ce mai văd la televizor.

Nu s-au dus cu toţii dintr-odată, cum s-ar crede. Unu' a murit de boală, altul de bătrâneţe, al treilea pentru că a căzut dintr-o căruţă şi s-a lovit la cap. Nu ştiu femeile cum s-a făcut, dar le-a lăsat Dumnezeu singure în casele bătrâneşti de la marginea drumului. Patricheni are o biserică în deal şi un cimitir în curte cu cruci de piatră şi lemn. În vale, acolo unde drumul se cârneşte şi leagă bordeiele între ele, văduvele se întâlnesc şi caută să îşi amintească de bărbaţi şi tinereţile îndepărtate.

„Ce, parcă nu m-aş lega cu altcineva? Dar nu, că apoi vin copiii şi îmi spun că mă drăgănesc cu altcineva când bărbatul meu e mort" şi tanti Măriuca oftează cu jale. L-a iubit mult pe Ion, cel care o alinta „Mara mea, Mara". Îl vede şi acum, îi vine în vise în fiecare noapte, năuc „da' tare frumos" şi apoi dispare, nu o cheamă la el. S-a prăpădit de cancer la ficat, a şi fost operat la spital la Iaşi, dar l-au înc