Şi tu n-ai fi. Şi n-ai vedea. Nici n-ai simţi. Şi nici n-ai şti. Atâta doar, să nu fie din lujeri ori din frunze. Să nu le dea atingere de trup, să nu le împresoare a fierbinţeală. Dar nici din apă să nu fie, să nu se tulbure curând. Şi nici nisip robit de soare să nu fie patul tău. Să ştie a pierde urma. Însă din lemn curat dacă ar vrea să fie, atunci mi-aş aduna fiinţa toată-ncet spre el.
Să ştii că te-aş pândi. Numai să ştiu când pleci. Dar nici să nu mă afli, venind de voia ta înainte de a putea să fug. Şi cât n-ai fi, m-aş îmbăia în lemnul cel bine-păstrător de tine. Mi-aş face culcuş de mâini şi umăr şi n-aş deschide ochii. Să nu ştiu că nu sunt tu.
Mi-ar fi frică să-mi fie dor, aşa că te-aş visa. Că dormi în patul meu, atunci când eu, hoţeşte, îl cotropesc pe-al tău. L-ai lua cu asalt. Nu ţi-ar păsa că e făcut din umbre albe de dorinţă. Le-ai înroşi pe loc. Tării s-ar face şi te-ar odihni. Te văd cu zâmbet cum te-ai răsuci şi cum ţi-ai face bun culcuş din ele. Şi-ai vrea atunci, pe loc, un vis. Şi l-ai avea.
Cum stai întors spre miazăzi, visezi că-n patul tău, furând aroma dimprejur, dorm eu, eu care te visez pe tine cum mă visezi.
Te-ntorci spre miazănoapte fiindcă acum tu ştii. Eu încă nu. M-am învăţat să caut şi n-am odihnă fără asta. Mă mir că nu găsesc. Sau nici nu mă mai mir?
Ştii c-am văzut odată o sculptură mică, din piatră, ce-nfăţişa un chip cu două mâini ce-i astupau gura, două îi acopereau ochii şi alte două erau lipite de urechi? Da, am văzut şi-am întrebat ce-i aia. Mi s-a răspuns c-ar fi un simbol. Al seninătăţii. Am râs atunci, însă acum mă doare acel râs. Ce bine ştiu să se ascută fără tihnă şi să taie fără de-ntrebare durerile vechi! De care nici nu mai ştiai că sunt. Ori c-au fost. Uite, turnasem peste asta multă piatră. Cum de şi-o fi găsit cale prin ea?
Dar fii pe pace. N-am să vin. Nu ştiu să vin. Nu şti
